Fiecare politician roman are ceva de aparat: numele, functia, onoarea, averea. N-am auzit insa pe nici unul sa fie – macar prefacut – ingrijorat de soarta resurselor pe care le exploatam urat si nedrept de cele mai multe ori.
Cand scriu aceste randuri, un om taie un copac. Niste oameni taie o padure. Niste oameni taie niste paduri.
Cate paduri au disparut oare in ultimii ani de pe harta verde a acestei tari pe care o locuim dupa cum ne taie capul?
Poate ca nimeni nu le-a spus celor care vindeau paduri, exploatau paduri, retrocedau paduri, furau paduri, ca in felul asta distrug clima si resursele de apa si calitatea vietii. Asta trebuie sa fie cauza defrisarilor criminale: lipsa unui cap limpede care sa corecteze la timp greseli de neiertat.
In loc de asta, avem sate luate la vale de viituri, oameni ramasi pe drumuri si o explicabila indiferenta in randul celor care puteau impiedica prin lege distrugerea mediului si resurselor noastre. Pentru ca – nu-i asa – exista nume, functii, onoare, averi…
In timpul acesta, calitatea apei care curge la chiuveta este alarmant si dureros de departe de valorile indicate prin lege. Ne hidratam cu speranta ca cei 2-3 litri de apa pe zi tin bolile departe de noi, fara sa stim ca introducem in corp microorganisme, rugina, calcar, clor, metale grele. Apa imbuteliata nu ne salveaza de pericole nici ea.
Aerul pe care-l respiram ne omoara putin cate putin in fiecare zi. Ii invidiez pe norocosii care stau departe de civilizatie, respira aer de munte sau simt miros de pin ori tei de cate ori deschid geamul. Noi ceilalti, urbani si nelinistiti pana in varful unghiilor noastre usor cianozate, respiram cu nesat monoxid de carbon si dioxid de sulf. Ne bucuram de cate un colt prafuit de parc pe care primarii hapsani si alesi nu l-au transformat (inca) in edificiu administrativ sau mall.
Ne resemnam, umil si pagubos, ori de cate ori e vorba de viata noastra, de calitatea ei, de durata ei. Acceptam idei proaste, investitii straine sau discursuri inselatoare, convinsi ca deciziile nu stau in puterea noastra si ca lucrurile se vor petrece finalmente dupa un plan ce scapa intelegerii noastre.
Imi amintesc un documentar despre sanatatea Pamantului vazut odata intr-un Imax, imi amintesc mai degraba, inconsistent si proustian, emotia traita atunci, la vederea imaginilor splendide cu locuri uitate ale acestei planete. Mesajul era unul simplu: acela ca planeta asta e casa noastra, singura noastra casa. Asa ca merita sa avem grija de ea, sa ne pese de ea, sa nu dormim de grija ei (mai ales daca suntem oameni politici si avem oarece responsabilitati).
La noi insa (si cu siguranta si la altii) un fost ministru isi apara cu inversunare onoarea de familist, uitand ca „ambitul” sau ar trebui sa poarte nume nevinovate precum Rosia Montana sau Rosia Poieni. Cand gestionezi problemele mediului si padurilor, poate ca, macar in aparitiile publice, ar fi potrivit sa te prefaci ca-ti pasa.
subiectul rosia montana este atat de greu,de controversat ca nu mai stiu ce sa zic.daca ma gandesc la oamenii de acolo care asteapta locuri de munca…..sunt de acord dar,urmeaza un dar.cine face exploatarea,cat primim noi romanii si daca se respecta normele ecologice.inclin sa cred ca va trebuii si exploatat sa ridice acea zona,sa ajute oamenii.am fost acolo in toamne trecuta,oamenii mi-au provocat mila,asteapta sa se intample ceva…zona e frumoasa,deosebita dar ascunde aur si de aia este atat de speciala.sper sa se gaseasca o solutie de mijloc,calea de aur…..