„E-atâta rutină pe lume și-atât de puțin adevăr. (Ileana Vulpescu)“

Casa de comenzi

de

Cand ma gandesc la Casa de comenzi, ma intorc in timp. Sunt din nou copil, in anii in care nu se gasea mai nimic de mancare, iar in rafturile magazinelor tronau dosare cenusii de carton, fiindca putinul care se vindea era distribuit pe cartele. Nu imi amintesc altfel vremurile acelea. Magazine mari, inghetate, vanzatoare imbrobodite care nu aveau ce vinde. Si stive de dosare. Cateva stelaje cu sticle de lapte menite sa hraneasca un cartier intreg. Aveam o sticla de lapte la cateva zile, poate cinci sau sase. Destinata unei familii cu cinci persoane, caci aveam o bunica ce figura la trei adrese si in felul asta mai primeam 200 ml de lapte. Nu mai stiu exact nici cat ulei sau zahar puteam cumpara pe cartele, desi asta era genul de informatie inserata in ADN la vremea aceea. Dar peste toate se asterne uitarea, iar vremurile de acum, inecate – prin comparatie – in risipa si bunastare, au sters multe din amintirile epocii de aur.

Am atatea povesti amuzante despre aventurile anilor ’80 si imi dau seama ca numai varsta noastra frageda le transforma in aventuri. In fapt, erau de o tristete fara margini, dar te caleau si te obligau sa te lupti pentru supravietuire.

Eu eram o fiinta casnica, ieseam rar din confortul domestic. Dar sora mea, inca de pe la 3-4 ani, facea adevarate minuni la cozi. A inceput timid la coada la covrigi, unde se ducea glont in fata si cerea vreo 10-15 covrigi (mergea in parc si avea de hranit si alti copii). Lumea de la coada vocifera, ea incepea sa planga, intotdeauna artistic, intotdeauna cu sughituri. Buclele ii saltau in ritmul plansului si inmuia automat cateva inimi. Nu pe toate, dar nici nu era nevoie. Caci in scandalul generat intre adulti, ea insfaca sfoara cu covrigi fierbinti si parasea covrigaria. Afara o asteptam eu (toata numai zambete) si bunica noastra. La fel proceda si la gogosi-inelus sau, mai tarziu, la cinema.

Cand a mai crescut, strategia a fost modificata, dar tot ea a ramas cea care colinda pietele si statea la cozile la care se vindea la liber. A fost calcata in picioare la o coada la carne si strivita de multimea furioasa la coada la Shogun. (Da, serios, in epoca de aur se faceau cozi si la carti care chiar se citeau.) Dar si ea, mititica, s-a razbunat cum a putut. Si a venit acasa cu trei exemplare, insumand sase volume uriase. Shogun se vanduse „la liber”…

Intr-o iarna inghetata, cu putin inainte de Craciun, a stat la o interminabila coada la lapte. Mai avea doar cateva persoane in fata cand s-a terminat laptele. Dar a avenit si informatia ca se „bagase” intr-o alta alimentara, asa ca multimea a pornit cu chiote spre celalalt magazin. Sora mea, sprintena, a avut un start excelent. A alergat cat au tinut-o puterile, desi era gheata si abia se luminase. Dar, in goana ei, a ignorat scarile inghetate de la destinatie (alimentara era intr-un subsol) si a cazut dramatic, strangand insa la piept, instinctiv, pretioasa sticla goala.

Povestea noastra cea mai haioasa, care ne face sa ne topim de ras si acum, dupa vreo trei decenii, are legatura cu misterioasa Casa de comenzi. Nu mai stiu cine avea acces la produse comandate telefonic si aduse acasa, dar sigur cele mai ravnite se adresau doar clasei politice, caci casele de comenzi ale acelor vremuri erau pastorite de (si mai) misterioasa Gospodarie de partid, sectie a Comitetului Central.

Din intamplare, telefonul nostru facea „atingere” cu cel al Casei de comenzi, asa ca aproape zilnic raspundeam politicos si redirectionam lumea doritoare de bunataturi catre adevarata destinatie. Pana intr-o zi cand, satula de tema la matematica, sora mea a spus cu voce cristalina, dar sigura: „Da, Casa de comenzi. Cu ce va putem ajuta?” Brusc mi-a pierit si mie cheful de citit, am luat hartie si creion si am asistat-o pe sora mea de 7 ani sa preia prima ei comanda de la o tovarasa de baza din UTC-ul local. Comanda a fost lunga si complicata, caci tovarasa urma sa dea o sindrofie in onoarea consortului, promovat in structurile PCR. Era un fel de baron local al vremurilor de aur, dar noi aveam 7, respectiv 9 ani, si nu ne pasa de functia lui. Sora mea a avut sclipiri de geniu. Sau poate de responsabil de gospodarie de partid, habar nu am, caci a preluat comanda cu gratie, intrerupand-o din cand in cand pe guresa tovarasa ca sa verifice – chipurile – stocul vreunui produs. S-a blocat de doua ori: o data la masline (nu stia cat costa kilogramul si  i-am suflat eu un pret de-a dreptul simbolic) si a doua oara la final, cand tovarasa a vrut sa stie pretul total. Am facut eu niste calcule ciudate si am insailat un pret care a incantat-o pe interlocutoarea noastra. Isteata mea sora i-a dat asigurari ca va primi totul acasa la timp, dupa care am ras in hohote, am imitat-o pe activista intepata si am uitat intamplarea.

Dupa vreo doua zile, tata a venit acasa usor suparat si ne-a intrebat daca am pretins ca suntem Casa de comenzi. Noi, mandre-foc de ce facusem, i-am povestit in detaliu. Ideea este ca utc-ista cea zeloasa daduse o petrecere la care nu avusese ce pune pe masa, caci pana si servetele comandase. Facuse reclamatie pana in panzele albe, seful Casei de comenzi daduse vina pe noi, caci povestea telefonului care facea „atingere” era cunoscuta. Asa ca am mers la adresa unde isi avea sediul misterioasa casa de comenzi, ca sa vada tovarasii ca era vorba de nazbatia unor copii si nu de vreun act criminal indreptat impotriva lor.

Am dat ochii cu cea de care ne batusem joc cu sange rece. Avea coc si nervi. Un coc imens, cu firul 13 aranjat cu migala peste firul 14 de o coafeza rabdatoare. Si o caruta de nervi. Mai avea si o privire goala si tampa, dar asta e cu totul alta poveste. Ca de-aia lucra la UTC si nu in vreo scoala sau spital, daca intelegeti ce vreau sa spun.

Ideea este ca s-a dezlantuit, a vorbit despre lipsa de educatie, copii prost-crescuti, nesupravegheati etc. Eu nu am scos nici un cuvant, ca doar nu eram nebuna sa cer scuze. Vinovata principala a fost insa obligata sa spuna ceva. Asa ca a zis ca am vrut sa stim si noi cum functioneaza minunea asta de Casa de comenzi, ca noi nu stim, ca mama noastra munceste si gateste, nu cumpara mancare „de gata” la telefon. Tovarasa si-a iesit din minti, era de-a dreptul isterica si cred ca avea un chef nebun sa ravaseasca buclele surorii mele. Dar poate ca demnitatea functiei a impiedicat-o sa bata doua fetite cu fetisoare angelice, sau poate ca a fost si sotul care parea binevoitor. Oricum, am scapat ieftin. Ne gandeam insa ca acasa lucrurile se vor schimba, dar tata nu a mai asteptat sa ajungem acasa. S-a rastit la noi inca de pe drum. Iar intrebarea care ne-a dat peste cap a fost: „Unde naiba ati vazut voi masline asa ieftine?”

Nu ne venea sa credem. Eram o echipa. Invinsesem sistemul. Anihilasem furia parinteasca. Ce a urmat e lesne de ghicit: „Sa nu va prind ca ratati vreo comanda de azi inainte.”

Au urmat comenzi multe, preluate profesional, caci stiam acum preturile tuturor alimentelor si aveam voci sigure si binevoitoare.

Intr-un final, Casa de comenzi si-a schimbat numarul de telefon, iar noi ne-am gasit, probabil, alt mijloc de distractie.

Dar asa, cateodata, cand ma apuca nostalgia, as vrea sa ma intorc in timp, sa fiu din nou copil si sa ma joc de-a casa de comenzi.

 

 

Sursa foto: presagalati.ro

Categorii:
Uncategorized

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title