fbpx
„E-atâta rutină pe lume și-atât de puțin adevăr. (Ileana Vulpescu)“

Cum ar fi fost

de

Purtam in noi o mie de intrebari despre cum ar fi fost daca faceam o alta alegere, mai inteleapta sau mai asezata, intr-un alt anotimp al vietii. Ne chinuim imaginatia incercand sa vedem cum ar fi fost daca am fi masurat de sapte ori inainte de a ne repezi sa taiem. Daca am fi reflectat ceva mai profund sau daca pur si simplu ne-am fi aruncat cu capul inainte, fara a mai gandi deloc.

Cea mai mare frustrare de aici vine: habar nu avem cum ar fi fost daca ar fi fost…

Sigur, o sa spuneti acum ca, in marile intamplari ale vietii, rolul nostru este aproape nesemnificativ. Ca totul este predestinat, iar trecerea noastra prin diversele experiente ale vietii sta sub semnul unei vointe ce nu ne apartine.

Dar povara lui cum ar fi fost e tot mai grea pe masura ce anii se scurg. Ne schimbam si devenim alti oameni. Avem alte asteptari de la noi si alte asteptari de la ceilalti. Cantarim cu alte masuri dezamagirile si caderile. Pretuim altfel momentele de bucurie. Si nu mai avem mare lucru in comun cu cei care am fost in urma cu douazeci, treizeci sau patruzeci de ani.

Dar cum ar fi fost ne sageteaza mintea si ne raneste inima tocmai prin absenta unui raspuns. Iar in clipele de cumpana, cand toate se aduna intr-o povara invizibila, dar prea greu de purtat, isi face loc, lipsita de sfiala, intrebarea la care nu vom sti vreodata sa raspundem.

Caci nu putem sti daca ar fi fost mai intelept sa studiem fizica nucleara in loc de limbi straine. Si nu avem cum sti daca fericirea ne-ar fi fost garantata de o cariera in chirurgie in loc de crescut doi-trei copii. Daca munca in cercetare ne-ar fi salvat de rutina, pentru ca, in mod categoric, bucatariei vrem sa-i dam foc din cand in cand. Si nici nu avem idee cum ar fi fost alaturi de un alt partener de viata in locul celui cu care ne ciondanim zilnic sau cum ar fi fost daca am fi ales singuratatea. Cum ar fi fost daca alegeam emotia unei calatorii in Tara de Foc sau culorile aproape nepamantene ale aurorei boreale in locul anualelor vacante all-inclusive trase la indigo. Sau cum ar fi fost daca alegeam o casa pe pamant in locul unei mansarde sau o viata simpla la tara in locul stresului citadin. Sau alti prieteni, alte iubiri, o alta viata…

Si, pentru ca lucrurile o iau uneori razna, avem tendinta sa ne imaginam ca ar fi fost mult mai usor, ca lucrurile s-ar fi asezat de la sine, ca viata ar fi fost tihnita si lipsita de griji.

Avem atatea sa ne reprosam noua insine, versiunilor noastre mai necoapte si mai putin intelepte, incat uneori devenim insuportabili in relatia cu propria persoana. Si ne dorim sa fim din nou tineri sau mai tineri doar ca sa evitam greseli, nechibzuinte, accente de frivolitate si o sumedenie de alte defecte pe care odinioara nici nu ne oboseam sa le analizam.

O prietena draga mi-a trimis anul trecut un dar inspirat: scenariul unei piese de Michel Tremblay, un dramaturg canadian de care nu auzisem niciodata pana atunci. Marturisesc ca literatura canadiana imi este oarecum straina, cunostintele mele se opresc la Margaret Atwood si Alice Munro, poate pentru ca ambele scriu in engleza. Si nu ar trebui sa uit de Gabrielle Roy, de care am auzit prin intermediul aceleiasi prietene canadiene.

Scenariul lui Michel Tremblay s-a dovedit a fi ecoul unor ganduri personale, un text plin de substanta, care te ajuta sa te vezi multiplicat intr-o oglinda a timpului. Un text scris cu iscusinta si sensibilitate, caci e nevoie de imensa delicatete ca sa vorbesti despre sufletul unui om, despre angoasele unei femei.

Pe scurt: o femeie oarecare ajunge, la 70 de ani, intr-un azil de batrani. Este ultimul ei camin, dar si o sansa sa se intalneasca pe sine insasi, multiplicata in patru versiuni mai tinere ale sale. Un portret colectiv al unei femei puternice, pe care viata a pus-o la incercare in felurite chipuri, dar si o maniera de a ne face sa intelegem ca toate intamplarile, bune sau amare, fericite sau dramatice, alcatuiesc viata asa cum e ea, sunt o calatorie cu final asteptat. Si abia spre sfarsitul ei devenim constienti ca totul depindea de noi si nu ne-am priceput.

M-am oprit de nenumarate ori din lectura piesei, reflectand la cum ar fi decurs propria-mi viata daca as fi facut alte alegeri. Pentru ca povestile celor cinci femei din piesa sunt povestea unei singure vieti. Si constientizarea faptului ca toate framantarile, tot zbuciumul, suferintele si sperantele prin care treci intr-o viata te duc, invariabil, catre un sfarsit amar, presarat din belsug cu reprosuri si lacrimi pentru ceea ce ar fi fost daca ar fi fost.

Am sperat ca scenariul si, in egala masura, conventia fictiunii vor oferi o solutie salvatoare, sansa ca personajul sa-si recupereze trecutul, sa-l corecteze, sa scoata din el toate pacatele si fricile care ii traversasera existenta. Mi-a parut rau ca nu s-a intamplat asa, poate pentru ca fiecare din noi spera in taina sa poata re-trai bucati de viata care ar fi trebuit sa se intample altfel.

Incercati sa cititi povestea celor cinci Albertine. Avem de invatat din ea.

Si ganditi-va cum ar fi fost daca ar fi fost…

 

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Felicitari pentru articol!

    Lili 18 octombrie 2014 16:55 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title