Vedere din Paris

Vacantele la Paris sunt asemenea unei iubiri de o vara. Te bucuri de fiecare moment, desi stii ca se va sfarsi, si te bucuri sincer pentru ca astfel iti castigi dreptul celor mai frumoase amintiri. Ma gandesc ca, daca ai ocazia sa treci zilnic pe langa monumentele arhitecturale ale orasului, se instaleaza rutina si nu mai vezi frumusetea disciplinata a constructiilor, nu mai simti farmecul atmosferei atat de speciale.

Mi-am propus o vacanta pariziana cu lucruri simple, fara a ma mai obosi prin muzee si catedrale vazute de atatea ori. M-am gandit ca e momentul sa ma incarc de splendoarea orasului in cel mai linistitor mod cu putinta, stand la cafea intr-un bistrou sau plimbandu-ma prin celebrele-i parcuri.

Mi-am mai propus sa nu mai fac fotografii pentru ca imi displace profund sa vad lumea prin obiectivul camerei sau cu ochii pe ecranul telefonului, ca sa nu mai spun ca nu sunt nici cel mai iscusit fotograf. Pana la urma, cele mai frumoase imagini sunt cele care iti raman in suflet. Acolo se face cel mai izbutit back-up si se strang, intr-o dulce neoranduiala, cele mai tandre amintiri.

In loc de toate astea, am avut parte de o vacanta extrem de activa, pentru ca mi s-a parut brusc nefiresc sa ma bucur de verdele unui parc si de un joc de petanque, cand atatea locuri ma ispiteau cu povestile lor. Asa ca va iau cu mine intr-un periplu parizian, insotit de multe poze, intr-o vara plina de paradoxuri, cu vreme cand rece si cand de-a dreptul fierbinte, pentru a descoperi grandoarea unui oras pe care il iubesc de fiecare data mai mult si pe care il vad de fiecare data altfel. Un loc incarcat de povesti, de imagini, de frumusete si de multa iubire.

Orice calatorie pariziana nu poate ocoli fabuloasa istorie a orasului si implica opriri obligatorii in muzeele cele mai cunoscute ale lumii intregi. La Luvru iti poti pierde lesne chiar si cateva zile, bucurandu-te nu numai de arhitectura grandioasa a fostului palat regal, ci si de sutele de mii de lucrari de arta, de la fabuloasa colectie de arta egipteana pana la pictura clasica italiana.

Un loc pe care mi-am propus de multe ori sa-l vad, dar de fiecare data l-am gasit inchis sau in renovare: Hotel Biron, cladirea care din 1916 gazduieste muzeul dedicat sculptorului Auguste Rodin. Ganditorul, Cele trei umbre, Burghezii din Calais si celebra Poarta a Infernului troneaza in gradinile muzeului, iar in interior alte lucrari faimoase sau studii mai putin cunoscute ale sculptorului francez, alaturi de cele ale lui Camille Claudel, toate spunand crampeie din chinuita lor poveste de iubire.

Am parasit Muzeul Rodin cu o mie de intrebari in minte, hotarata sa apelez la un critic de arta pentru a-mi lamuri multe dintre lucrurile aflate acolo, dar si cu o mie de intrebari in suflet, despre marea dragoste ce a legat doi artisti puternici, despre corespondenta lor tumultuoasa, despre destinele lor neimplinite ca muritori. Imi pare un sacrilegiu ca, intr-o splendida zi de vara, plina de lumina si caldura, oamenii se plimba galagiosi in interiorul muzeului sau in gradini, facand la intamplare mii de poze, trecand  cu nepasare de la o lucrare la alta. Ma gandesc cate ore de studiu si de munca a adunat fiecare piesa, cata energie, cata zbatere si cata moarte se ascund in fiecare silueta sculptata, in fiecare desen…

Ma opresc in fata Bustului Marelui Maestru, infatisand un Victor Hugo ingandurat si ma gandesc cata dorinta de a cuprinde esenta unei personalitati, nu a unui chip, inchide in el acest bronz. Rodin si-a petrecut ore lungi studiind trasaturile Maestrului, felul sau de a fi, in timp ce acesta manca sau dormea sau primea vizite, desenand apoi din memorie pe hartie si abia dupa aceea modeland in lut.

Asa ca urmatoarea adresa devine obligatorie: casa din Place de Vosges unde Victor Hugo a locuit timp de 16 ani si unde se afla un bust al Maestrului realizat de Rodin. Apartamentul in care a locuit si a creat marele scriitor a devenit muzeu in 1902, prin donatia generoasa a lui Paul Meurice, scriitor si prieten devotat al lui Victor Hugo. O vizita in apartamentul scriitorului va propun cu alta ocazie pentru ca acesta a fost recreat astfel incat sa permita o calatorie cronologica in viata marelui scriitor, evocand toate perioadele vietii, din copilarie si pana dupa exilul din care se intoarce in 1870. De notat si bogata sa corespondenta aflata in colectia muzeului, inclusiv cea cu tanara Leonie Biard (legatura care a starnit un scandal rasunator in epoca), dar si scrisorile primite de la Juliette Drouet, statornica sa amanta.

Pentru ca de data aceasta am avut mult timp de hoinarit, am fost din nou la Pere Lachaise, cimitirul deschis in 1804, la scurta vreme dupa ce Napoleon devenise imparat al Frantei si decretase ca oricine poate fi inhumat acolo, indiferent de rasa sau religie. Cimitirul are o istorie interesanta si adaposteste monumente de arhitectura semnate de sculptori si arhitecti faimosi ai secolului XIX, dar si mormintele multor personalitati: Moliere, La Fontaine, Balzac, Proust, Jules Michelet, Delacroix, Modigliani, Edith Piaf, Jim Morisson, dar si Enescu si Elvira Popesco. Din pacate, mormantul lui Enescu nu este trecut in planul de vizitare, din motive care mi-au ramas necunoscute. Iar in columbar se afla urna celebrei dansatoare americane Isadora Duncan, alaturi de cea a copiilor sai inecati in Sena, dar si o placa in memoria sopranei Maria Callas. Cenusa sopranei a fost aruncata in Marea Egee in 1979, conform ultimei sale dorinte.

Am facut un popas si la cimitirul Montparnasse, un fel de oaza verde in mijlocul unui cartier aglomerat, locul in care se afla una dintre variantele Sarutului lui Brancusi. Dar si mormantul acestuia si ale altor nume valoroase ale culturii romane: Eugen Ionesco, Emil Cioran (alaturi de Simone Boue, partenera sa de viata) si Tristan Tzara, fondatorul dadaismului.

In apropiere se afla si catacombele Parisului, un imens osuar ce pastreaza ramasitele a peste sase milioane de oameni. Catacombele au fost transformate in osuare la sfarsitul secolului al XVIII-lea, structurate pe trei niveluri, acoperind o suprafata uriasa de aproape 300 km. Vizitatorii insa au acces numai la o portiune de un kilometru si jumatate. Acest cimitir subteran al Parisului continua sa suscite interesul publicului, asa ca vara sute de oameni stau la coada pentru o vizita de circa o ora.

Pentru ca tot eram in Montparnasse, nu puteam rata Turnul Montparnasse, singurul zgarie-nori din Paris. Ridicat in perioada 1969-1973, turnul nu se incadreaza cu niciun chip in arhitectura orasului, motiv pentru care in Paris au fost interzise ulterior constructiile mai inalte de sapte etaje. Cel care a acordat permisiunea de a se construi o cladire atat de inalta a fost Andre Malraux, pe atunci ministru al culturii. Iar aprobarea finala a venit un an mai tarziu, in 1969, de la presedintele Frantei, Georges Pompidou. Cu adevarat, panorama asupra Parisului iti taie respiratia. Liftul ne-a dus in numai 38 secunde pana la etajul 56, de unde se poate vedea intregul oras, cu bulevardele drepte si disciplinate, cu uriasele parcuri verzi, un loc in care poti descoperi – deopotriva citind sau privind – istoria si arhitectura orasului. Iar de pe terasa etajului 59, intre pamant si cer, privirea cuprinde intreaga frumusete a unei capitale fara egal. Gluma preferata a francezilor continua sa fie aceea ca de pe terasa turnului ai cea mai frumoasa priveliste asupra Parisului, fiindca este singurul loc de unde nu se poate vedea turnul. Dar ai si cea mai frumoasa vedere asupra Turnului Eiffel, care, la ceas de seara, se umple de lumini intr-un spectacol repetat la fiecare ora. Am urcat in Turnul Montparnasse spre inserat si am putut admira silueta Turnului Eiffel proiectata pe cele mai frumoase culori ale apusului.

Si tot la ceas de seara am facut o plimbare pe Sena cu un bateau mouche, admirand cladirile grandioase de pe maluri, dar si grupurile de turisti sau parizieni ce isi petreceau seara pe malul apei. Nu am incercat plaja amenajata pe malul Senei pentru simplul motiv ca verdele apei nu ma atragea deloc, dar absolut deloc…

Iar pentru o seara tarzie cea mai potrivita iesire a fost cabaretul de la Moulin Rouge. Cu un spectacol ce se joaca din 1999 – Feerie – Moara Rosie este locul unde s-a nascut cancanul modern, in perioada de crestere culturala cunoscuta ca Belle Epoque. Nu se fac poze in interiorul cabaretului si in timpul spectacolului, dar eu, de cate ori aud cuvantul “nu”, capat noi elanuri. Asa ca am facut chiar si o gramada de selfie-uri. Spectacolul a fost reusit, fara a fi insa deosebit, cu o coregrafie de-a dreptul modesta. Dar au fost si cateva numere interesante, asa ca, in ansamblu, seara a fost frumoasa. Desi as spune ca mai multe merite a avut sampania…

Oricum, Feerie nu distruge inocenta, mi-a parut a fi un spectacol mai degraba banal. Adevaratul Moulin Rouge este cel al lui Toulouse-Lautrec.

Intr-o nota mai entuziasta as aminti Centrul Pompidou (imensul edificiu multicultural ce include si atelierul lui Constantin Brancusi) si, in alt registru, La Defense. Nu as putea spune ca este un loc ce imi place in mod deosebit, dar de pe scarile Marelui Arc, intr-o zi senina, se poate vedea Arcul de Triumf din Piata Charles de Gaulle, iar imaginea este deosebita. Marele Arc, desi construit intr-o maniera moderna, integrandu-se in ansamblul de cladiri inalte de birouri, este un monument dedicat umanitatii si pacii, spre deosebire de arcul de Triumf de pe Champs-Elysees, ridicat in cinstea celor ce au luptat in Revolutia franceza si razboaiele napoleoniene.

Pentru ca eram in Paris de Ziua Frantei nu am ratat parada militara de pe Champs-Elysees, fastuoasa, impresionanta, comemorand anul acesta si 100 de ani de la izbucnirea Primului Razboi Mondial. Iar dupa aglomeratia de pe Champs-Elysees, cel mai potrivit loc unde as fi putut ajunge de Ziua Bastiliei a fost chiar Piata Bastiliei. Dar nu doar pentru a vedea Colonne de Juillet (ridicata pentru a marca o alta revolutie, cea din 1830), ci pentru a vedea Boema lui Puccini, un spectacol tulburator si fascinant, la Opera Bastilia. Orchestra Operei a deschis seara cantand La Marseillaise, in onoarea Zilei Bastiliei, intr-un moment frumos si emotionant. Spre deosebire de Palatul Garnier, elegant si bogat ornamentat, cladirea Operei Bastilia este uriasa, moderna, masiva, unul dintre proiectele initiate de Francois Mitterrand, complet nepotrivita in ansamblul arhitectural al zonei. Dar construita in ideea de a simboliza spiritul democratic al secolului XX.

Parisul ramane un spatiu al frumusetii, redescoperit de fiecare data intr-un alt registru. Un loc al celor mai frumoase povesti de dragoste, celebre sau anonime. Un loc care ne indeamna sa-l cunoastem, sa-l exploram, sa-l descoperim. Iar lunile calde de vara si vacanta tocmai asta ne indeamna sa facem: sa vedem locuri pe care le-am visat peste an si pe care dintr-o data le simtim atat de aproape. Sau sa luam decizii lipsite de chibzuinta, care ne arunca in aventuri, in calatorii sau in iubiri pe care nu le vom uita niciodata.