Daca am asculta intodeauna de glasul riguros al ratiunii, fara indoiala ca am avea parte de vieti cumplit de anoste. Poate ca, structural, simtim nevoia sa-i dam ratiunii ce-i al Cezarului din nevoia de a nu gresi, de a nu calca stramb sau in strachini. Asa ca ne construim cazemate in care sa ne simtim in siguranta, iar ratiunea joaca neobosita rolul unui paznic nemilos, ce sta la panda cu biciul zi si noapte. Si uite asa construim harnici, ca niste mesteri neistoviti, tarcuri, garduri, ziduri, fortarete, care sa ne induca starea de siguranta, incredere si rationalitate. Acolo ne simtim intelepti, maturi, linistiti. Si al naibii de plictisiti…
De aici incepe lunga poveste a uitatului peste gard, cu dorinta clara de a pune ratiunea in stand by pentru ca viata ar putea fi traita si altfel.
Cand ne concentram intreaga vointa pe a face lucrurile corect si rational, atunci poate ca pierdem partea cea mai frumoasa a vietii. Cred ca fiecare ar putea spune o poveste cu happy end despre un moment in care a renuntat sa mai fie rational si intelept si a lasat inima sau emotiile sau instinctele sa vorbeasca. Frumusetea vietii de aici vine. Din povestile care contin nechibzuinta, frica, pasiune, adrenalina, mister sau nebunie. Sunt povestile cele mai atipice, iesite din orice conventii, dar cele care dau voluptate vietii si o fac sa fie altfel.
In urma cu cativa ani, intr-o vara fierbinte, pe o plaja pustie si de o nepamanteana frumusete, un bun prieten a propus o aventura ce promitea un peisaj cum nu mai vazusem si scufundari pe langa stanci care aduceau cu un castel rasturnat, cu borte de piatra si pesti colorati. Instantaneu, mintea mi-a poruncit sa raman pe plaja si am facut mental o lista cu potentiale pericole, ce includea posibilitatea de a mi se pune un carcel, de a fi atacata de un rechin, de a ma ineca din pricina epuizarii fizice. Lista era destul de lunga pentru ca eu sunt o persoana cerebrala. Am spus ca nu pot merge cu o voce mica si neconsolata, fiindca imi doream sa merg, fiindca vroiam sa vad bortele din stanci, dar erau cativa kilometri de inotat, iar eu stiu ca ma descurc doar pe distante relativ scurte. Cei trei barbati care ma insoteau au ridicat din umeri si au facut ceea ce ar fi facut orice barbati in atare situatie: mi-au intors demn spatele si m-au lasat singura.
Asa ca am ramas sa adun scoici, simtindu-ma penibil si evaluand situatia la rece. Desi afara erau vreo 35 de grade. Am decis sa ii urmez cand ei se indepartasera deja suficient de mult incat nu m-ar mai fi auzit in caz de urgenta.
Deciziile pe care le luam din teama de a nu parea lasi sau din dorinta de a fi in rand cu ceilalti sunt gresite din start. Pentru ca primele sute de metri mi s-au parut fara de sfarsit. Inima imi bubuia napraznic, respiratia o luase razna, obosisem si ma sufocam de teama. Mintea mea lucra intens si complet aiurea si, in loc sa ma ajute, aproape ca ma tragea la fund. Apoi cred ca am trecut de pragul acela de care vorbesc cei care alearga in maratoane, cand senzatia de oboseala dispare, te detasezi, inveti sa respiri corect si totul pare o joaca. Nu-i mai vedeam pe baieti, trecusera de stanci si iesisera din raza mea vizuala. Dar curios era ca nu mai simteam nici un fel de teama, ma relaxasem si ma bucuram de o mare cu toate nuantele de smarald. Nu ma mai grabeam si m-am incarcat cu toata frumusetea locului si a momentului.
Simteam nevoia sa rad de mine insami si de incapacitatea mea de a-mi gestiona emotiile negative. Poate ca in orice situatie-limita, reala sau doar creata de mintea ta, daca refuzi sa auzi vocea dictatoriala a ratiunii care te tine pe loc si te lasi prada emotiilor pozitive dictate de moment, ai sanse mari sa te descoperi mai puternic si cu siguranta mai fericit. Pentru ca ai facut lucrurile altfel decat le-ai fi facut in mod normal, pentru ca ai castigat totul in loc sa pierzi ceva.
Eu cu siguranta am castigat atunci mai multa incredere in propriile-mi puteri si am invatat ca a te lasa prada vocii instinctelor nu e neaparat un lucru nechibzuit.
A fost una dintre cele mai frumoase zile ale vietii mele. Ziua in care am hotarat sa nu mai raman vreodata singura pe o plaja.
Sursa foto: Danielle Anjou – The Diver