fbpx
„E-atâta rutină pe lume și-atât de puțin adevăr. (Ileana Vulpescu)“

Alice in tara tovarasilor

de

 

Atentionare: admiratia mea pentru cineastul Nae Caranfil dauneaza grav obiectivitatii acestui articol.

 

Acum, ca mi-am facut datoria si v-am spus ca sunt fatis partinitoare cand e vorba de Nae Caranfil si iremediabil indragostita de filmele sale, pot sa trec si la fapte. Adica sa va povestesc cate ceva despre felul in care am receptat eu filmul Closer to the moon. Nu am de gand sa va impartasesc subiectul, pentru asta trebuie sa mergeti la cinematograf si sa va oferiti doua ore de gratie, fictiune si absurd.

Eu cred cu tarie ca Nae Caranfil este un bun national care, intr-o lume ideala, ar fi meritat toate Oscarurile posibile pentru filmele sale. Cu sase filme de autor in portofoliu, povesti surprinzatoare si originale, replici memorabile si nedrept de putina recunoastere din partea publicului. Asa ca, in ciuda tuturor elementelor care au facut din Closer to the moon o productie internationala, eu ma incapatanez sa spun ca este un film romanesc, pentru ca cel care l-a gandit, initial intr-un scenariu de limba romana si cu titlul de lucru Alice in tara tovarasilor, este un scenarist al realitatilor romanesti, un cunoscator al sensibilitatilor noastre de zi cu zi, al fricilor si nelinistilor noastre din istoria recenta.

Umorul subtil si elegant-tendentios al lui Nae Caranfil a reusit sa slefuiasca o productie care, cu putin noroc, isi va gasi drumul pe piata filmelor cu public eterogen si chiar pe cea a premiilor mari ale cinematografiei mondiale. Regizorul Nae Caranfil spune, din nou, o poveste emotionanta, credibila, care pleaca de la un episod real – marele jaf de la Banca Nationala din 1959. Numai ca Nae Caranfil alege calea fictiunii si nu greseste, fiindca este singurul registru in care poate opera liber, fara a fi constrans de spatiu, detalii sau adevar istoric. Cum adevarul in privinta marelui jaf comunist oricum nu se cunoaste (ca multe alte episoade din istoria recenta a comunismului romanesc), inclin sa cred ca scenariul pe care merge Nae Caranfil este cea mai potrivita solutie, cea care da libertate absoluta imaginatiei sale creatoare.

Am vazut filmul in urma cu o luna, la doar cateva zile dupa lansarea lui oficiala, dar si dupa cateva cronici entuziaste despre film si autor. Am vrut sa scriu cateva cuvinte despre filmul lui Nae Caranfil imediat dupa ce l-am vazut, numai ca admiratia mea e vecina cu un soi de entuziasm straniu, asa ca am mai lasat sa treaca ceva timp asteptand sa discern mai bine nuantele.

Eram usor intrigata de subiectul anuntat al filmului, vazusem documentarul realizat de Alexandru Solomon in 2004 (de la care pleaca si Nae Caranfil in demersul sau scenaristic), asa ca incercam sa imi imaginez cum trateaza Nae Caranfil un episod cu evrei, posibile implicatii sioniste, povestea fratilor Leibovici si multe altele. M-as fi mirat ca Nae Caranfil sa mearga pe un drum batatorit, nu e stilul lui, el re-creeaza realitatea fara a o repeta. E imprevizibil, iti starneste curiozitatea, iti ascute nerabdarea cu jumatati de fraze, dar iti si rasplateste fidelitatea de cinefil cu cele mai originale si mai izbutite filme romanesti.

Ma desprind de subiect fiindca nu vreau sa-l deconspir. Vreau doar sa subliniez ca regizorul a avut o sublima revelatie cand a ales conventia limbii engleze pentru filmul sau. Daca in urma cu sapte ani Nae Caranfil scria un film de limba romana, cu actori romani si despre un episod din istoria romaneasca, destinul filmului sau avea sa se schimbe pe parcurs, asa ca in cinematografe vedem acum o productie internationala, cu actori englezi si americani si un subiect doar inspirat de misteriosul eveniment din ’59. Stiu ca cinematografia internationala (fie ea chiar cea hollywoodiana) nu are cum sa si-l revendice vreodata pe cineast, pentru ca Nae Caranfil e un bun national care ar trebui pretuit cu totul altfel. Si – slava Domnului – el e mai aproape de luna decat de 3D-urile anoste pana la lacrimi la care se inghesuie publicul, in frunte cu cel american.

Cu siguranta ca regizorul are dreptate cand spune ca filmul in general a devenit o anexa la ceva, la shopping sau la nachos. Dar indraznesc sa spun ca alternative nu prea exista in orasele de provincie, unde cinematografele s-au inchis de prea multa vreme, iar singurele sali de cinema – si acelea mai mult goale – supravietuiesc doar in mall-uri.

In plus, publicul romanesc de film se hraneste din piraterie, care nu este perceputa ca un delict, asa cum nu sunt delicte nici furtul, mita, furtul intelectual si multe altele ce definesc existenta noastra framantata de zi cu zi. Asa ca filmul ramane mai degraba o experienta personala si nu una de grup, asa cum nazuieste orice regizor.

Am luat drumul ispititor al mall-ului ca sa pot vedea filmul deja laudat de dna Irina Margareta Nistor. Prima surpriza a fost si cea mai amara: in sala erau doar 12 persoane, desi trecusera doar vreo trei-patru zile de la premiera romaneasca a filmului. Si evident ca m-am bucurat pentru conventia limbii engleze care va salva filmul si ii va deschide drumul catre recunoastere internationala. Cum altfel sa produci un film de 7 milioane de dolari, in limba romana, pentru un public minunat, inteligent si plin de spirit, dar care lipseste cu desavarsire?

M-a amuzat teribil sa-l ascult pe Nae Caranfil povestind intr-un interviu, cu umorul sau datator de ambiguitati, despre publicul-mancator-de-nachos care reprezinta inceputul sfarsitului cinematografului. Aici as vrea sa-l contrazic pe distinsul regizor, pentru ca la filmul sau nu se mananca. Si nici nu se vorbeste la telefon. Ceea ce, pentru realitatea salii de cinema din Romania, este mare lucru. Nu conteaza numarul de spectatori din sala, intotdeauna vor fi cel putin doi consumatori de telefonie care sa distruga atmosfera. Nu si la Closer to the moon. Cumva, filmul acesta se salveaza de clisee, gaseste formula stilistica potrivita, te cucereste si te tine tintuit in scaun chiar si dupa ce genericul de final se va fi incheiat. S-a mai intamplat sa vad spectatorii urmarind genericele de final, dar in festivaluri, unde in sala sunt oameni de film, asa ca situatiile acestea nu se contorizeaza.

Apoi, distributia de prestigiu te cucereste si te face sa te gandesti ce norocosi sunt Vera Farmiga, Mark Strong sau Harry Lloyd sa adauge in filmografia lor o experienta cinematografica ce include ideea de comunism postbelic si colaborarea cu un regizor roman de marca. Vera Farmiga e alegerea inteleapta a filmului, credibila si mult mai potrivita in rolul lui Alice, singura femeie din grup, decat ar fi fost Uma Thurman, optiunea initiala pentru rol. Vera Farmiga aduce prospetime, un aer usor enigmatic, la care se adauga farmecul ei slav. As mai adauga atentia la detaliu a scenaristului, personajele cu migala construite, cum este batranul evreu Moritz. Sau situatiile romantate care transforma devenirea unui personaj: tanarul cameraman Virgil se salveaza si refuza sa se transforme intr-un turnator de duzina pentru ca in viata lui, prin intermediul obiectivului camerei de filmat, intrase Alice. Si ce salvare mai frumoasa si mai demna de a face legatura intre film si filmul din film decat o noapte patimasa de dragoste?

Closer to the moon are de toate: poveste, adevar, evrei, eroi, securisti, turnatori, frizeri, ilegalisti, ministri, lautari, moarte, iubire si sete de viata. Si mai are ceva in fiecare cadru, in spatele oricarui cuvant: geniul lui Nae Caranfil.

 

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Il ador pe Nae Caranfil, desantat si politicos deoporiva, este regizorul vietii mele. Dincolo de euforiile noastre atat de usor de inteles, aduc si eu propria marturie: n-am mai vazut de mult un film care sa ma amuteasca de atata frumusete. Si eu am patit la fel, am spus: Doamne, n-am sa pot spune niciodata niciun cuvant despre filmul asta, fiindca niciun cuvant nu-l incape. Pot spune doar atat: ca am ras, ca am plans, ca m-am uimit, ca am amutit. Ca m-a durut inima de emotie. Si… dar asta ramane intre noi: ca iarasi mi-a venit sa fug in lume cu Nae si mi-a parut rau ca exista lucruri in viata pentru care se face tarziu…

    Alice Nastase Buciuta 15 aprilie 2014 17:11 Răspunde
    • Putine lucruri m-au miscat in ultima vreme asa cum a facut-o filmul lui Nae Caranfil. Dupa Restul e tacere m-am gandit ca ii va fi imposibil sa se autodepaseasca. Atat de mult ma bucur ca m-am inselat! Jur ca am plecat de la film cu o stare atat de speciala, ce nu m-a parasit ore bune dupa aceea. Sper ca filmul acesta sa aiba parte de cei mai buni spectatori, poate si de o promovare mai intensa si mai eficienta. Poate ca pe alte meleaguri va avea o soarta mai buna ca aici si doamne minunate, asemenea noua, vor marturisi cu emotie ca si-ar dori sa fuga in lume cu regizorul. Pana la urma, Nae Caranfil nu este doar genial. Este si norocos.

      Loredana Dima 15 aprilie 2014 19:20 Răspunde
  • Sarbatori fericite!
    Iubeste-l, admira-l pe Nae Caranfil…ca noi toti! Si noi suntem norocosi macar pentru ca-i suntem contemporani…

    Roberta Rosca 18 aprilie 2014 11:58 Răspunde
    • Sarbatori frumoase, Roberta!

      Loredana Dima 18 aprilie 2014 12:13 Răspunde

Lasă un răspuns la Roberta Rosca Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title