Am vazut recent cateva poze care m-au tulburat peste masura. Zeci de sirieni si irakieni torturati, decapitati, inimi si creieri pe pamant langa trupuri schingiuite, intr-un exercitiu al terorii menit sa demonstreze ca umanitatea a pierit cu totul, iar constiintele s-au fluidizat in rauri de sange. Imagini greu de vazut, crime ale Statului Islamic. Lumea de azi sta sub semnul bestialitatii si nebuniei, in numele unor cauze religioase, politice sau etnice al caror numitor comun este cruzimea. Victimele sunt oameni amarati, din orase si sate pierdute in nisipul deserturilor, unde viata era grea si fara razboaie. Cei care supravietuiesc atacurilor si rachetelor iau drumul pribegiei, incercand sa se salveze in lumea asa-zis civilizata, in fapt tocmai cea care a iscat conflictele si razboaiele din zona araba.
E greu sa intelegi drama prin care trec milioane de oameni inocenti atata vreme cat nici macar exercitiul imaginatiei nu te poate aseza in locul lor. Nu fac parte din ISIS, Al Qaeda sau alte factiuni extremiste, iar cei mai multi erau multumiti cu felul in care traiau sau supravietuiau in locurile lor de bastina. Asta pana cand mersul lumii s-a schimbat pentru ca puterile occidentale au hotarat sa darame dictaturile arabe, fara a mai fi in stare sa gestioneze razboaiele iscate, fara a veni cu solutii realiste, fara a avea cu ce inlocui dictaturile care pastrau un soi de echilibru in locuri in care dialogul confesiunilor este o utopie.
Comisia Europeana vine cu solutii pe termen scurt, dar nici macar acestea nu au cum sa tina pasul cu exodul care ameninta sa destrame randuielile europene. Daca se poate discuta si negocia capacitatea de primire, integrarea nu va fi niciodata posibila.
Asta in ciuda a ceea ce preconizeaza analistii romani, cei fara de care mersul astrelor s-ar da peste cap, cei care emit strategii de integrare tolaniti comod in fotoliile lor din Bucuresti, Romania. Indraznesc sa spun ca mare lucru nu se vede de acolo. Suntem la capatul lumii, neintegrati noi insine in familia europeana, cu grave probleme interne (coruptie, saracie, fara industrie, fara agricultura, dar cu uriasa evaziune fiscala), exportand problema tiganilor a caror integrare s-a dovedit imposibila chiar in tarile care au pompat bani frumosi in programe de acest gen, incapabili sa gestionam situatia somajului, dar trezindu-ne brusc capabili sa ingeram ideea ca refugiatii inseamna forta de munca.
Refugiatii pe care ii vedem la televizor, caci Romania nu se afla in calea exodului, fug de moarte. Si fug inspre putinele tari care le arata ospitalitate. Nemtii sunt cu adevarat solidari, si nu numai la nivel politic, cu miile de refugiati. Ma refer aici la nemtii care dau lunar 50% din salariu catre taxe si impozite ce ii sprijina si pe azilantii sistemului. Dar, dincolo de dorinta sincera de a ajuta, dincolo de mesajele de solidaritate lansate de clasa politica germana, se simte in aer tensiunea. In urma cu o luna, deci cu ceva timp inainte ca valurile de refugiati ce au generat aceasta criza sa ajunga in Germania, am asistat, in nordul tarii – si din intamplare – la un mars de solidaritate cu situatia celor din Siria. Nu erau multi demonstranti, poate cateva zeci, dar in urma lor venea, la pas, o armata. Nu exagerez deloc. Erau peste o suta de politisti, inarmati nu pentru a inabusi un conflict spontan, ci pentru a infrunta o alta armata. In urma lor veneau vreo 30 de dube si multe alte masini de politie. Mi-a fost extrem de clar ca germanii se asteapta la tensiuni si conflicte, de vreme ce si-au sporit masurile de securitate in felul acesta. Iar orice conflict cu victime din randul populatiei germane va intoarce intreaga situatie impotriva refugiatilor. Vorbesc aici de o tara unde prezenta musulmana era oricum covarsitoare. Prima mea reactie cand am ajuns in Hamburg a fost: „Ok, dar unde sunt nemtii?”
Din pacate, integrarea refugiatilor va ramane doar un vis frumos. Tari care isi permit sa fie categorice in privinta imigratiei, precum Franta, au trecut ele insele prin experiente in care musulmani aflati la a doua sau a treia generatie pe pamant francez, se arunca in aer sau ucid pentru ca se simt oprimati si discriminati. Asadar, situatia este aceeasi si in privinta migrantilor economici, nu doar a refugiatilor.
Pe de alta parte, nu ai cum sa intorci privirea si sa ignori faptul ca si ei sunt oameni. Iar disperarea lor e autentica, de vreme ce urca in ambarcatiuni de 20-30 metri lungime cate o mie de oameni ca sa traverseze Mediterana. Se pare ca peste 900 de oameni si-ar fi pierdut viata in aprilie anul acesta, cand o ambarcatiune incarcata cu peste 950 oameni s-a scufundat in largul coastelor libiene. Ce nu a aparut in presa este faptul ca echipajul port containerului care a salvat doar 22 de refugiati, echipaj care numara doar 10 oameni, a avut nevoie de consiliere psihologica pentru a depasi momentul, ei fiind prea putini si neechipati pentru operatiuni de salvare de acest gen. Au fost obligati sa asiste neputinciosi cum sute de oameni, femei si copii, nu au avut nici o sansa de supravietuire, caci echipajul nu a avut timpul necesar si resursele sa ii ajute. Si exemplele de felul acesta au fost prea numeroase si dramatice in ultimele luni.
Am auzit zilele trecute un analist, care probabil nu calcase in viata lui prin vreo tara araba, comparand cu nonsalanta regimul lui Ceausescu cu cel al Colonelului Gaddafi, considerand ca democratia era singurul raspuns in ambele situatii. Corect, 100 de puncte!!! Noi am avut parte de Iliescu si FSN, iar Libia de Consiliul National de Tranzitie. Curata democratie in ambele situatii…
Am fost o singura data in Bengazhi, pe timpul lui Gaddafi, si dincolo de atmosfera specifica, de traficul nebunesc, oamenii erau relativ relaxati, erau permise mici afaceri private, iar preturile multor produse de baza, de la alimente la combustibil, era simbolic. De curand citeam un autor libian care, rememorandu-si copilaria din Tripoli, spunea povestea unui italian ce isi deschisese un mic restaurant acolo si care considera Libia a doua lui patrie…
In Aden, unde am fost in mai multe randuri, acum flutura steagurile negre ale Al Qaeda pe toate cladirile oficiale. Statele Unite si Marea Britanie continua sa vanda arme sauditilor, atacurile aeriene si rachetele distrugand orase intregi. Razboiul civil continua intre fortele huthi si coalitia militara condusa de sauditi, lasand sute de mii de yemeniti pe drumuri.
Siria, Irak, Yemen, Libia, Afaganistan, exemplele dramatice ale democratiei islamice ce a dat gres. Razboaiele civile si crimele odioase ale Statului Islamic s-au instalat pe locul unor dictaturi care asigurau un echilibru.
La mijloc, fara nici o vina, stau milioane de oameni care lupta sa supravietuiasca. Refugiatii lumii. Inocentii.
