fbpx
„E-atâta rutină pe lume și-atât de puțin adevăr. (Ileana Vulpescu)“

Poveste

de

Intrase in magazin plictisita si deranjata de lumea zgomotoasa din jurul ei. Mai avea jumatate de zi de pierdut pana cand seara si somnul o vor fi doborat, facand-o sa-si uite teama si singuratatea.

Nu se grabea. Nu mai avea de ce. Nici macar nu se mai uita cu zilele la ceas. Il purta din obisnuinta. O obisnuinta amara, aceeasi care o facea sa se ridice din pat dimineata, sa plece la birou, sa se intoarca seara acasa unde sa priveasca ore in sir in gol, prin ecranul stins al televizorului. Nu mai facea planuri, nu mai visa, nu mai astepta nimic.

Il intrebase odata in cate feluri putea fi fericit. O privise adanc in ochi si pentru prima data ei i se paruse ca raspunsul lui fusese cu adevarat serios. In atat de numeroase feluri sau cu nici un chip.

Inima ei nu mai tresarise de nesfarsita vreme. Nici de dor, nici de drag, nici macar de frica. Totul ii parea egal, cenusiu si suportabil. O viata care trecea, o zi la fel cu cea de dinainte, fara emotii, fara asteptari, fara dezamagiri.

Se oprise brusc, cu privirea aninata de o camasa ecosez, un amestec de stridente coloristice, genul acela dilematic, prea tipatoare pentru a fi purtata, prea vesela pentru a sta in sifonier. Intinsese chiar mana intr-un gest timid, nedus pana la capat. Nu putea sa o atinga, i-ar fi ars mainile. La fel, la rastimpuri, amintirile ii frigeau sufletul. Nu era dor, era altceva, un fel de nostalgie pe care nu si-o putea explica, un fel de durere pe care o chema in loc sa o indeparteze.

Mintea ei aluneca pe o panta cu stanci ascutite, se oprea mirata de cat chin viu si nemilos poate locui intr-un suflet de om sau inota prin oceane de ceata cautand raspunsuri la intrebari pe care se temuse sa le rosteasca vreodata.

Isi amintea dureros de precis ziua in care ii daruise o camasa identica. Rasul lui ii mai rasuna si acum in urechi. E atat de vesela. Si apoi isi infundase nasul in materialul camasii si decisese: Miroase a plaja. Hai sa o luam cu noi intr-o vacanta.

A fost ultima vacanta. Una in care camasa fusese singura lui uniforma. Spunea ca il face fericit felul in care o simte pe piele si felul in care il priveste lumea. Ea nu stia ca un lucru atat de banal te poate face fericit. Ea avea nevoie de constructii complicate care sa-i masoare multumirea.

Viata ei se golise acum de orice speranta. Nu mai incapeau in ea culori stridente, hohote de ras si nici senzatia aceea calda si calma ca apartii cuiva, ca cineva iti iubeste fiecare zbatere, orice gand…

Sufletul ei calatorea acum singur, iar lumile ei nu se mai imparteau demult la doi. Intinse mana si puse la loc in raft camasa ecosez. O lasa acolo sa imbrace alte inimi, sa vegheze alte doruri…

In cate feluri poti fi fericit?

In atat de numeroase feluri sau cu nici un chip…

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title