Intalnire cu un cititor

Am fost un cititor atipic. Analitic, romantios, exigent, dificil si prea des nemultumit. Ma gandesc, la distanta de perioada cea mai efervescenta a adolescentei mele, ca nu aveam instrumentele cele mai potrivite de analiza, ca eram prea necoapta, ca nu aveam un sistem de selectie a lecturilor, ca eram prea copil pentru niste carti prea mari. Si totusi, bucuria de a descoperi de una singura necuprinsele lumi ale cartilor nu a putut fi niciodata egalata de altceva.

Ma gandesc acum ca am avut si sansa de a avea alaturi oameni care m-au calauzit, cu tact si delicatete, spre titluri frumoase, pe care graba mea de a cuprinde cat mai mult nu  m-ar fi lasat sa le descopar in linistea si profunzimea lor.

Se terminase vacanta de vara si incepuse clasa a treia cand invatatoarea ne-a intrebat ce am citit in lunile lungi de vacanta. Am raspuns cu naturalete ca citisem Tolstoi si Dostoievski si ca Anna Karenina fusese devastator de trista si frumoasa. Eram la varsta la care infatuarile nu isi aveau rostul, iar incapatanarile isi spuneau si ele cuvantul. Ii sunt si acum recunoscatoare invatatoarei, absolventa de Filologie, ca nu a parut mirata si nici nu mi-a spus cat de nepotrivite erau lecturile mele pentru un copil de noua ani. Mi-a spus doar ca, la alte varste, de cate ori voi reciti Anna Karenina, voi descoperi cartea altfel si altfel… Dar ca de fiecare data imi va parea la fel de trista si de frumoasa.

Dupa conversatia aceea care m-a transformat definitv in intelectuala clasei, invatatoarea venea mereu cu tot felul de carti, ma lasa sa aleg, sa ma opun, sa fiu voluntara, sa am idei, dar mai ales sa vorbesc despre orice, sa povestesc, sa fiu eu insami. Au fost ani frumosi, lipsiti de orice griji sau constrangeri si mi-e cumplit de dor de ei…

Au venit apoi anii in care aproape ma mutasem la biblioteca orasului, intr-o cladire imensa, sobra si rece, dar care mie imi parea raiul pe pamant. Astazi, cladirea bibliotecii este sediul Arhiepiscopiei Tomisului, asa ca poate stilul neobizantin si zidurile vechi chiar au ceva din gratia divina. Nu imi amintesc sa ma fi simtit altundeva mai fericita in anii aceia. Aveam liniste, libertate si carti, carti, carti. Uneori cate o sala imensa doar pentru mine, iar vara ma furisam in gradina, langa zidurile catedralei.

Acolo am descoperit-o, intr-o vara tarzie, pe Cella Serghi. I-am citit, rand pe rand, toate romanele, punand in fiecare ceva din emotia adolescentina si melancolia varstei. Am trecut apoi la articole si interviuri cu scriitoarea fiindca vroiam sa stiu tot, sa nu pierd vreun detaliu, sa nu trec nimic cu vederea.

Am cunoscut-o pe Cella Serghi undeva in primii mei ani de liceu, cand scriitoarea era invitata la o intalnire cu cititorii la Muzeul de Arta, unde facuse cateva donatii. Cred ca o donatie catre muzeu o aducea si atunci la malul marii, dar e un amanunt pe care memoria mea l-a pierdut.

Evident, eram hotarata sa merg la intalnirea prozatoarei cu cititorii ei, eram doar unul dintre cititorii devotati, citisem si re-citisem romanele cu mai multa rabdare si atentie de fiecare data. Dar ma apasa gandul ca, desi aveam o multime de intrebari sau nedumeriri, voi fi intr-o sala cu cateva zeci de persoane, prea timida sa adresez vreo intrebare, prea nepregatita sa fiu ignorata…

Asa ca am elaborat un plan minutios pentru a o intalni pe Cella Serghi in dimineata sosirii ei, intr-o intalnire la care eu urma sa fiu singurul cititor. Am avut nevoie de un complice, de un moment potrivit si de dorinta scriitoarei de a avea un ragaz intre intalnirile cu muzeografii, bibliotecarii, profesorii si cititorii. Trebuia doar sa lipsesc de la ore si sa renunt la uniforma de scolarita in favoarea unei tinute lejere care – ma gandeam eu – ma putea ajuta sa par matura si degajata. N-am mai avut insa timp de schimbat tinute, asa ca am aparut in fata Cellei Serghi cum eram de fapt: timida, tradand o sfiala care nu era numai a momentului , asteptand stinghera ca Cella Serghi sa inceapa conversatia. Asta in ciuda celor cateva scenarii pe care le gandisem in detaliu, care ar fi trebuit sa demonstreze, intre altele, dezinvoltura si cultura mea.

Am descoperit un om remarcabil, o femeie frumoasa, fermecator de distinsa, gratioasa si tanara, desi la vremea aceea era deja octogenara. Mi-a vorbit cu franchete si caldura despre cartile ei, mi-a raspuns la toate intrebarile si mi-a deslusit toate curiozitatile. Mi-a vorbit despre iubirile ei mari si adanci, care n-au tinut cont de conventii sociale, de faptul ca era casatorita, de obligatiile pe care i le impunea statutul ei. Stiu acum ca a fost un spirit liber, pentru ca numai un om liber poate iubi cu patima si poate trai intreg. I-am fost recunoscatoare atunci ca n-a tinut cont de tineretea varstei mele si mi-a vorbit asa cum si-ar fi vorbit siesi. Poate ca asta a si facut…

Imi amintesc privirea ei care trecea prin mine si se ducea undeva departe, se disipa in amintire si se re-intregea vorbind de iubire. Imi doream ca povestea ei sa nu se sfarseasca vreodata si, in acelasi timp, as fi vrut sa ies din incapere, sa nu deranjez cu prezenta mea, cu insistentele sau curiozitatile mele, niste amintiri, niste iubiri care erau doar ale ei…

M-a intrebat apoi de ce am ales, dintre toate cartile ei, Aceasta dulce povara tineretea. Adusesem cartea cu mine in speranta ca voi avea curaj sa-i cer un autograf. M-a intrebat cu blandete si cu un zambet amar in coltul gurii, dar vocea ei avea ceva staruitor, stiam ca va trebui sa raspund. Asa ca i-am marturist ca imi pare cea mai autentica, ca scrisorile poarta nu numai o mare iubire, ci si o profunda si reala traire. Si – cu vocea sugrumata de emotii contradictorii – am intrebat-o daca sunt doar literatura sau sunt amintirile unei iubiri pierdute, pentru ca eu nu credeam atunci ca viata iti poate darui o astfel de iubire.

Asa am aflat povestea scrisorilor, dorul dupa o dragoste ingropata de timp si de prea multe stavile si istoria scrierii unei carti pe care critica a socotit-o neizbutita. Emotia ei traversa spatiul dintre noi, ii vedeam ochii umeziti de lacrima amintirii si mainile ei frumoase si fine mangaind distrate coperta cartii, cu acelasi gest cu care odinioara poate ca mangaiasera scrisorile trimise in fiecare zi, cu tenacitate si ravasitoare speranta, catre sufletul care ii masura ritmul dorului.

Mi-a scris cateva cuvinte frumoase pe prima pagina a cartii si mi-a spus ca, daca ar mai avea timp, ar scrie un roman in care eroina sa poarte numele meu pentru ca-i place felul plin in care se rostogolesc silabele. Nu stiu de ce, dar ma asteptam sa-mi spuna asta. Am stiut ca intalnirea noastra se terminase, asa cum am stiut si ca admiratia mea pentru scriitoarea Cella Serghi va ramane neschimbata, indiferent ce raft i-ar rezerva critica literara.

Cativa ani mai tarziu, la un seminar de literatura, am abatut discutia catre opera Cellei Serghi. Asistenta m-a privit mirata si usor nemultumita. M-am gandit ca programa nu cuprindea mai mult de o superficiala comparatie cu Hortensia Papadat-Bengescu si eventual o spranceana ridicata a mirare. Asa ca nu am insistat.

Ieri am rasfoit Aceasta dulce povara, pe malul marii, in Balcicul pe care l-am iubit, datorita Cellei Serghi, inainte de a-l cunoaste. M-am bucurat ca am avut sansa sa o cunosc, sa ii vorbesc, sa o ascult cu mintea si cu sufletul. Ii sunt recunoscatoare pentru faptul ca mi-a spus ca iubirile mari chiar exista si trebuie traite…