fbpx
„E-atâta rutină pe lume și-atât de puțin adevăr. (Ileana Vulpescu)“

Un barbat. Doua iubiri

de

Cred ca iubirile zeilor sunt mai presus de cuvinte si mai presus de judecata omeneasca. Dar barbatul acesta despre care vreau sa vorbesc este doar uneori zeu, si de foarte multe ori un simplu muritor.

Cu siguranta ca atunci cand citeste ziare, cand fumeaza, cand se plimba pe strada sau cand iubeste, este un om ca toti ceilalti. Dar cand ia bagheta si se asaza in fata orchestrei sau cand se asaza pe scaunul din fata pianului, ei bine, atunci si numai atunci, barbatul acesta inceteaza sa mai semene cu ceilalti, se transfigureaza, capata puteri supraomenesti si devine zeu. Muzica este marea, inegalabila lui iubire, osanda fara de inceput si sfarsit harazita lui de un talent iesit din comun, cizelat in ani lungi de munca, desavarsit prin nesfarsite ore de studiu.

Cred ca nu as scrie randurile acestea daca nu ar exista Concertul in mi minor pentru violoncel si orchestra de Elgar. L-am descoperit odata, demult, si l-am ascultat de multe ori in interpretari diferite, toate tulburator de frumoase si, in perceptia mea de profan, curate si corecte. Dar interpretarea cea mai cunoscuta a Concertului, considerata „legendara” de catre critica muzicala, este legata de numele lui Jacqueline du Pré, o englezoaica inzestrata cu un talent remarcabil si o ambitie pe masura harului sau.

Muzica si o mare iubire au legat destinul lui Jacqueline du Pré de cel al dirijorului-zeu Daniel Barenboim. Mariajul lor a durat doua decenii, povestea lor de dragoste, din pacate, mult mai putin. Au cladit o relatie solida de cuplu, sustinuta si protejata de si prin muzica. S-au casatorit in Israel, imediat dupa incheierea Razboiului de 6 zile, iar Jacqueline s-a convertit la iudaism. Si poate ca, asemenea finalurilor de poveste, dragostea lor ar mai fi durat si in ziua de azi, daca o boala teribila nu ar fi obligat-o pe Jacqueline du Pré sa-si incheie cariera concertistica la numai 28 de ani, sa renunte la violoncelul pe care il adora pentru ca nu ii mai putea simti greutatea, nu mai putea deschide cutia si nu mai reusea sa tina arcusul in mana. Avea scleroza multipla, o boala care a chinuit-o perfid si incet si a ucis-o la 42 de ani. Daniel Barenboim i-a fost alaturi in chinul care s-a intins vreme de ani de zile si care a lasat-o in cele din urma paralizata, incapabila de a vorbi si complet surda.

Si astazi, in interviurile pe care le da presei, Daniel Barenboim, cel care a dirijat anul acesta orchestra Filarmonicii din Viena la Concertul de Anul Nou, vorbeste cu admiratie si respect despre violoncelista Jacqueline du Pré, si prea putin despre femeia pe care a iubit-o si pe care a tradat-o asemeni oricarui muritor de rand. Pentru ca, in anii in care sotia bolnava isi traia agonia la Londra, sotul se indragostea la Paris de o alta femeie, tot din lumea muzicii, care ii daruia doi copii si alaturi de care isi cladea o alta familie. O viata dubla, traita asemenea oricarui muritor de rand.

Intr-un interviu facut anul trecut de David Frost, de altfel ultimul interviu al celebrului realizator de televiziune, Daniel Barenboim spunea despre Jacqueline ca a fost, fara indoiala, cel mai talentat muzician pe care l-a intalnit in viata lui. Dar facea o pauza lunga, dureros de lunga, si vocea ii era stanjenita si trada nemultumire cand era intrebat de relatia cu pianista Elena Bashkirova, cea care i-a devenit sotie dupa moartea lui Jacqueline si ii este in continuare partenera de viata, si despre felul in care l-a afectat faptul ca avea o familie in alta parte, in timp ce sotia suferea, si poate nu numai din pricina bolii…

Pana la urma, unde se sfarseste o iubire si unde incepe cealalta? Din pacate, emotiile, iubirile, trairile nu pot fi puse in asteptare, in speranta ca se va ivi un moment, intr-o buna zi, cand ele pot fi traite la lumina. Iubirile se intampla si atat. Nimeni nu le poate pune zagaz si nimeni nu poate impiedica durerea. Am gandit intotdeauna ca marii muzicieni au privilegiul de a se retrage intr-o lume a perfectiunii sunetelor ca sub un clopot de sticla, unde slabiciunile oamenilor de rand nu sunt cunoscute. Ca partiturile sunt un scut impenetrabil, ca instrumentele sunt marile si singurele lor iubiri adevarate, care dureaza cat o viata intreaga. Dar, uneori, chiar si oamenii mari se comporta ca toti ceilalti, sunt vulnerabili, tristi, au slabiciuni si frici.

Cu siguranta ca  Maestrul a incercat sa-si protejeze sotia bolnava, ascunzand realitatea, fiindu-i aproape pana la sfarsit, intr-un gest care dovedeste totusi un caracter puternic. Si asta in ciuda sfaturilor primite de la prieteni care considerau ca ar trebui sa o paraseasca pe Jacqueline si sa-si vada de viata lui. (Ma intreb cu tristete ce fel de „prieteni” pot da astfel de sfaturi.)

Dar la fel de adevarat ar putea fi faptul ca a supus-o unui chin mult mai perfid, acela de a banui doar, sau a afla, in cine stie ce imprejurare, un adevar care poate taia adanc si definitiv in suflet. La distanta de ani, el spera ca ea nu a stiut niciodata, ca probabil nimeni nu a avut curaj sa ii spuna, dar nu e sigur si poate nici nu mai conteaza.

 

 

 

 

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Profund emotionant. Felicitari autoarei articolului!

    Andreea N 24 ianuarie 2014 12:24 Răspunde
    • Multumesc, Andreea!

      Loredana Dima 24 ianuarie 2014 12:27 Răspunde
  • Stiam de povestea lor si ma bucur ca am recitit despre Jacqueline…Da ,Barenboim este un mare dirijor dar Concertul de Anul Nou de anul acesta nu mi s-a parut la inaltimea celui de acum 2 ani dirijat de Mariss Janson.
    Oricum,scrii f frumos si te citesc cu mare placere ,afland lucruri noi..
    Felicitari!

    dani 24 ianuarie 2014 16:42 Răspunde
    • Multumesc, Dani! Concertul de la Viena in 2015 va fi dirijat de Zubin Mehta, bun prieten cu Daniel Barenboim, dar si cu J. du Pre. Sper sa iti placa mai mult ca cel de anul acesta si poate chiar sa-l urmaresti din sala.

      Loredana Dima 24 ianuarie 2014 16:57 Răspunde
  • Frumos articol. Iata si o inregistrare funny in culise cu Daniel Barenboim, Jacqueline du Pre, Zubin Mehta si Itzhak Perlman:

    http://www.youtube.com/watch?v=LDRrugiqowc

    Daniel Barenboim mai face un gest foarte frumos: dupa ce dirijeaza o opera, la aplauze, cortina se ridica si apare mandru pe scena impreuna cu toata orchestra!.

    Sorina 25 ianuarie 2014 4:31 Răspunde
    • Multumim pentru inregistrare si pentru aprecieri, Sorina!

      Loredana Dima 25 ianuarie 2014 4:39 Răspunde

Lasă un răspuns la dani Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title