fbpx
„E-atâta rutină pe lume și-atât de puțin adevăr. (Ileana Vulpescu)“

Alexandrinele (I)

de

Am aflat, gratie unei intamplari frumoase, cine au fost alexandrinele, caci nu stiam nimic despre ele sau despre fenomenul de emigrare in masa care a modificat cursul istoriei fortei de munca slovene vreme de un secol.

Fenomenul nu ne este nici noua strain in ziua de astazi, cand milioane de oameni muncesc in strainatate, abandonandu-si, de cele mai multe ori, copiii si familiile. Este un fenomen generator de situatii-limita si chiar drame, pentru ca destramarea familiilor este definitiva in multe cazuri. Sunt povestile nefericite despre care citim sau pe care le vedem la stiri, sunt dramele unor oameni care pleaca cu dorinta de a trimite bani celor de acasa. Miliarde de euro sunt trimise anual in Romania de catre cei care muncesc in Italia, Spania, Anglia sau Portugalia, bani care reprezinta sacrificiul unor romani si nu izbanda unor politici economice cu care se lauda fiecare guvern corupt si incapabil al acestei tari.

Cu un secol si jumatate in urma, manati de saracie si taxe prea mari, slovenii au inceput sa ia drumul strainatatii. Barbatii au plecat in Argentina sau Statele Unite, femeile in Egipt, intr-un fenomen accentuat dramatic ulterior de politicile fasciste de asimilare fortata. In numai cateva decenii, unul din sase sloveni si-a parasit tara, cei mai multi fara a se mai intoarce vreodata. Statisticile vorbesc sec despre sute de mii de emigranti. Documentarul lui Metod Pevec, Alexandrinele, vorbeste tulburator despre cateva povesti de viata si te face sa intelegi ce se afla dincolo de insemnarile istoriei.

Am vazut filmul in urma cu o jumatate de an si resimt inca emotia transmisa de povestile rostite cu durere, cu dor, fara de speranta. Vorbind ulterior cu autorul filmului, am aflat cat de greu i-a fost sa ajunga la sufletul celor care se confeseaza pe pelicula, cei din urma supravietuitori ai unei miscari importante de migrare a fortei de munca, cat de greu a fost sa le castige increderea, cat de rascolitor a fost sa le asculte dramele si, mai ales, cat de nedrept a fost sa faca un documentar de o ora si jumatate din peste cincizeci de ore de filmare.

Alexandrinele sunt femeile slovene din regiunea Goriška ce pleaca in Egipt pentru a lucra ca doici, bone, menajere sau doamne de companie pentru europenii imbogatiti din afaceri cu bumbac egiptean, stabiliti in Alexandria sau Cairo. Fenomenul de emigrare masiva a slovenelor in Egipt a inceput odata cu construirea Canalului Suez, cand multi europeni se muta in zona, si s-a accentuat dupa inaugurarea canalului in 1869. A continuat insa pana tarziu in 1960-1970, cand cele din urma alexandrine se intorc acasa in Slovenia sau parasesc Egiptul impreuna cu familiile pentru care lucrau.

Documentarul impleteste confesiunile ultimei generatii de alexandrine si ale copiilor acestora, abandonati in Slovenia la varste mici, cu povestile copiilor crescuti de alexandrine, dar lipsiti la randul lor de prezenta materna. Toate sunt drame ale copiilor crescuti fara mame, lipsiti de dragoste materna, purtand aceleasi cicatrice la varsta maturitatii. Unii crescuti in saracie si lipsuri, infometati, dormind in case friguroase unde nu ii astepta nimeni. Altii crescuti in lux, in case somptuoase, ingrijiti de personal angajat. Dar toti, fara exceptie, tanjind dupa prezenta mamei in viata lor, dupa o vorba buna si o mangaiere calda din partea ei. Documentarul alterneaza istorisirile si te poarta prin epoci si spatii diferite, din Slovenia si Egipt pana in Anglia si Statele Unite, vorbind cu egala intelegere si sensibilitate despre cea mai bogata femeie din Alexandria, despre copii trecuti prin lagare de concentrare sau lasandu-l pe Boutros Boutros-Ghali, fostul secretar general al Natiunilor Unite, sa depene istoria copilariei sale vegheate de o bona slovena.

Despre povestile documentarului voi vorbi intr-o viitoare postare, pentru ca imi pare mai important acum sa las aici un fragment din interviul cu regizorul Metod Pevec.

L.D. Filmul, fara a incerca sa critice sau sa judece, ofera cateva raspunsuri la intrebari care nu au fost niciodata rostite. Generatii de femei si-au abandonat familiile, copiii, in numele unei salvari sociale care de fapt nu s-a petrecut vreodata. Cum i-ai perceput pe cei pe care i-ai intervievat pentru documentar, ma refer aici la copiii abandonati si la sotii parasiti?

M.P. E o intrebare dificila pentru ca avem de-a face cu povesti diferite, multe povesti diferite. De fapt,  fiecare poveste e diferita de precedenta. Fenomenul de emigrare a femeilor nu reprezenta o problema, atata vreme cat vorbim de tinere care cautau o slujba si al caror tel era dezvoltarea personala. De fapt, cea mai bogata femeie din Alexandria, dupa regele Egiptului, avea radacini slovene. Problema era a femeilor care aveau familii, soti si copii. E o poveste cu totul diferita pentru ca de cele mai multe ori lasau in urma copii foarte mici si se intorceau acasa speriate ca nu mai pot avea o relatie cu proprii lor copii. Erau atat de afectate de aceasta situatie incat de multe ori plecau inapoi in Egipt. A doua problema se refera la faptul ca, lucrand in Alexandria ca bone si doici, dezvoltau o relatie afectiva extrem de puternica cu copiii pe care-i ingrijeau, o relatie mai puternica decat cea pe care o aveau cu proprii lor copii.

L.D. Inteleg ca asta este drama interioara cea mai puternica.

M.P. Da, intr-adevar, dar partea cea mai trista se refera la copiii care ramaneau in Slovenia fara mame si, uneori, si fara tati, complet singuri, resimtind lipsa mamei pentru tot restul vietii lor. Am intervievat oameni care aveau 80 de ani si care povesteau cat de dureros au resimtit lipsa mamei si erau afectati de lucrul asta chiar si la 80 de ani. Dureros, extrem de dureros. Pentru mine, ca regizor si scenarist, cea mai mare provocare a fost sa ilustrez cat mai bine aceste povesti fara a le manipula in vreun fel in interes strict artistic.

L.D. Documentarul tau are doua parti distincte: una care se refera la copiii din Alexandria, crescuti de doici slovene, cealalta parte concentrandu-se asupra copiilor sloveni, abandonati de mame, orfani desi aveau parinti biologici, abandonati in saracie si singuratate, desi dorinta initiala a mamelor fusese aceea de a asigura un trai mai bun pentru cei de acasa. Intrebarea mea este daca, lucrand la acest documentar, te-ai apropiat mai mult de o poveste, ai simtit-o mai speciala.

M.P. Da, intr-adevar, mi s-a intamplat lucrul acesta. Desi toate povestile sunt impresionante. Da, am avut povesti care m-au miscat mai mult, dar n-am vorbit niciodata despre asta pentru ca incerc sa ma pastrez neutru si obiectiv. Dar, departe de casa, cred ca as putea sa spun cate ceva acum. Povestea care m-a atins cel mai mult este cea a Sabinei, care a fost in lagarul de concentrare.

L.D. Intamplator, aceasta este si partea care m-a impresionat cel mai mult si pe mine in documentarul tau.

M.P. Este povestea unui vis care a durat 65 de ani, aproape biblica, mitologica, extrem de densa. Am fost absolut socat de ceea ce poate imagina un vis. M-am apropiat foarte mult de Sabina, mai ales pentru ca a reusit sa duca o viata relativ buna, a fost o mama foarte buna pentru copiii ei si e foarte mandra de lucrul asta. Asta a fost proiectul vietii ei, sa fie o mama buna.

L.D. Dar ai reusit, de asemenea, sa faci spectatorii sa se apropie si de povestile copiilor din Alexandria. Pentru ca si ei se confruntau cu aceeasi problema, lipsa iubirii materne. Aveau doici, bone, menajere, un intreg personal care se ocupa de cresterea si educatia lor, dar ceea ce le lipsea era tot dragostea materna. Am fost foarte impresionata de povestea lui Roger Barcilon care spunea ca, atunci cand parintii lui au murit, nu a simtit absolut nimic.

M.P. Ei erau chiar mai confuzi, dezvoltau o vinovatie greu de explicat, se simteau vinovati pentru ca nutreau sentimente gresite sau ca aveau sentimente pentru cine nu ar fi trebuit. Aceasta problema este si astazi valabila chiar si-n ceea ce-i priveste pe copiii din familii instarite care invata departe de casa si sunt crescuti de personal angajat. Dar cine ar putea angaja o mama?

L.D. Realizarea acestui documentar a schimbat in vreun fel relatia ta cu propria familie? Pentru ca imi imaginez ca, pe perioada filmarilor, ai vazut viata si prin ochii tuturor celor implicati in documentar.

M.P. Nu m-am gandit la asta pana acum, dar cu siguranta am fost afectat la filmari, uneori am simtit ca mi-era greu sa vorbesc acasa cu sotia si copiii, era ca si cum aduceam in casa o povara. De cate ori ajungeam acasa, despachetam aceasta povara uriasa. Nu puteam scapa de ea.

L.D. Ai facut o separare intre dimensiunea sociala si cea psihologica ilustrate prin documentar? Cum a mers procesul de scriere a scenariului? Cu siguranta ca dimensiunea sociala si cea psihologica pot interactiona, si chiar interactioneaza in documentarul tau, dar cum ai gandit si cum ai realizat in scris acest lucru?

M.P. La inceput, in perioada de documentare si scriere a scenariului, m-am concentrat asupra dimensiunii sociale, pentru ca cea psihologica era ascunsa, nu foarte accesibila. Fenomenul social era foarte cunoscut in Slovenia, doici care mergeau in Africa la familii instarite pentru a le creste copiii. Dar despre implicatiile psihologice ale acestui fenomen nu vorbea nimeni. Nimeni nu vorbea despre experientele acestor fete foarte tinere sau femei tinere, ele treceau printr-o adevarata revolutie personala, se schimbau radical. La momentul plecarii erau simple tarance, apoi lucrau in inalta societate, invatau limba si incepeau o viata mult mai cosmopolita, fara a se mai gandi la societatea patriarhala pe care o lasasera in urma acasa. Nu se schimbau in mod voluntar, circumstantele erau acelea care le schimbau. Era un fenomen de emancipare petrecut inainte de miscarea de emancipare a femeilor, e vorba de mijlocul secolului al XIX-lea. Cred ca nu erau nici macar constiente de ceea ce li se intampla. In ziua de astazi lucrurile sunt diferite, in sensul ca femeile sunt libere si egale cu barbatii, dar pentru slovenele din Alexandria, la momentul acela, era o imensa provocare: ele erau cele care castigau bani, care puteau impune regulile daca doreau, erau independente, cunosteau limbi straine, vazusera lumea, devenisera persoane independente din punct de vedere intelectual, iar cand se intorceau acasa la sotii lor care erau simpli tarani, aparea un conflict urias care culmina in multe cazuri cu reintoarcerea lor in Egipt.

L.D. Care este situatia in Slovenia astazi? Pentru ca noi acum, in Romania, ne confruntam cu aceeasi situatie, milioane de oameni care muncesc in Italia, Spania sau Anglia. Relocarea astazi este mult mai simpla pentru ca oamenii sunt mai flexibili si mai mobili. Care este situatia in Slovenia? Oamenii emigreaza pentru a gasi slujbe mai bune?

M.P. Nu, cred ca fenomenul acesta se refera doar la tineri, in special tineri educati in cautarea unor slujbe mai bune, ceea ce este evident  o pierdere pentru tara, dar e vorba de tineri care pleaca singuri sau in cupluri, nu persoane care-si abandoneaza familiile si copiii. Nu este un fenomen de masa.

L.D. Trecand in alt registru, as vrea sa te intreb ce fel de regizor esti. Unul precis si indragostit de detaliu? Iti place ordinea, esti preocupat de detalii? Care este structura ta interioara?

M.P. Imi place sa pregatesc cu atentie tot ceea ce poate fi pregatit in avans. Adica am o multime de intrevederi si repetitii cu actorii, ma pregatesc, cunosc in  detaliu structura filmului, dar imi place de asemenea sa am libertate, sa pot improviza. Imi place sa pastrez un timp liber in timp ce filmez, in caz ca mi se pare ceva interesant sau ma surprinde ceva. Asa ca, atunci cand filmez, apreciez cel mai mult libertatea.

L.D. Crezi ca aceasta structura a ta te-a ajutat ca regizor sau in relatie cu ceilalti? Sau sunt momente cand te deranjeaza?

M.P. Asta este felul in care sunt construit. Poate ca mi s-a intamplat sa fiu deranjat la inceput, cu primul meu film. Cand eram putin ingrijorat chiar de catre procesul de construire a filmului. Eram prea pregatit si prea corect. Pur si simplu am fost prea corect si nu suficient de liber.

L.D. Porti cu tine dorinta de a scrie un anumit film, sau de a lucra cu o anumita persoana, sau de a crea un personaj?

M.P. As vrea sa realizez un remake al unui film sloven pentru copii care s-a bucurat odata de succes.

L.D. Cum te vezi tu ca regizor si cum te percep cei cu care lucrezi? Esti egoist sau generos in relatie cu ceilalti? Echipa te percepe ca pe un regizor-dictator sau ca pe un democrat gata sa asculte vocile tuturor?

M.P. Fiecare regizor este un dictator, dar eu incerc sa fac un compromis democratic de fiecare data, astfel incat perspectiva mea sa fie democrata. In final nu asta e problema. E mai degraba o problema de comportament. Ca regizor esti foarte singur atunci cand filmezi. Ai o idee, vezi filmul in ansamblu, inainte ca el sa fie turnat, iar echipa din jurul tau te urmeaza, pentru ca ei cred in tine. Asta in ciuda faptului ca regizorul e intotdeauna chinuit de indoieli, incercand sa gaseasca varianta cea mai buna, cea mai potrivita. Asta este natura meseriei noastre. Ajungi sa te simti singur in mijlocul unei echipe de o suta de oameni.

(Interviu realizat la Bucuresti, 14 mai 2013)

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Foarte interesant subiectul si bine scris. Mi-a placut interviul si mi-as dori sa vad documentarul. Bravo! Astept cu interes partea a doua.

    Ana Maria B. 19 noiembrie 2013 11:52 Răspunde

Lasă un răspuns la Ana Maria B. Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title