fbpx
„E-atâta rutină pe lume și-atât de puțin adevăr. (Ileana Vulpescu)“

Despre scoala, cu luciditate

de

A inceput scoala de numai cateva zile. Cu emotii, lacrimi si sperante. Carti noi, colegi revazuti dupa vacanta, invatatori si profesori dragi.

Am citit cateva articole pe acest subiect in ultimele zile, scrise sub semnul amintirilor frumoase despre scoala, unele dintre ele emotionante, altele scrise cu evident simt critic.

Dincolo de latura emotionala, de credinta ca va fi un an mai bun, exista multe semne de intrebare.

La fiecare mijloc de septembrie ne bucuram copilareste de inceperea anului scolar, iar cateva luni mai tarziu, la finele aceluiasi an scolar, apar deznadejdile, examenele picate de prea multi, acuzatii de coruptie, elevi dusi cu autobuzele la ancheta, declaratii inutile ale factorilor decizionali din educatie.

Intre inceput si sfarsit de an scolar se intampla ceva. Ceva rau, de vreme ce rezultatele sunt dezastruoase, acuzatiile curg din toate partile, iar solutiile acelea reale si eficiente nu apar. Stim cu totii ca sistemul educativ romanesc are tare puternice, ne-am lovit de ele la vremea noastra, iar cei care au copii intampina azi alte greutati si dau piept cu alte si alte nedreptati. Mai mici sau mai mari, dupa cum le e norocul.

Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc la anii mei de scoala, ma incearca sentimente amestecate, confuze, in ciuda faptului ca mi-a placut cartea, am iubit scoala si am invatat pentru mine, in primul rand. Stiu exact ce nu a mers, cand nu a mai mers. Stiu exact unde am gresit, atunci cand, de fapt, aveam dreptate.

Sunt un spirit justitiar. Spun intotdeauna ce gandesc, desi stiu ca asta este reteta sigura de a pierde, de cele mai multe ori. Dar iubesc dreptatea si o revendic, subliniez punctele negre atunci cand restul lumii se face ca nu le vede. Asa am fost crescuta si asa sunt.

In anii de scoala nu obisnuiam sa ma cenzurez, convinsa, ca orice copil, ca orice zboara se si mananca. Am invatat atunci probabil cele mai amare lectii ale vietii mele si am strans o colectie intreaga de amintiri urate. As vrea sa le dau uitarii, dar, ca un facut, sunt inserate adanc in memoria mea afectiva si tare ma tem ca nu am vreo sansa sa mai scap de ele pana la sfarsitul vietii.

Bineinteles ca am, din primii ani de scoala, si cele mai frumoase amintiri de scolar: o invatatoare minunata in clasa intai, calma, calda, iubitoare. O invatatoare la fel de minunata, dar extrem de severa, incepand din clasa a doua, cand am plecat intr-o alta scoala. Amintiri cu multi profesori dragi in clasele de gimnaziu. Si apoi dezastrul anilor de liceu. Mi s-au parut interminabili, ca un cosmar din acela din care nu reusesti sa te trezesti, ca o hartie de prins muste, cleioasa si gretoasa, care ti se lipeste de piele.

In mod evident nu aveam ce cauta acolo. Imi placea matematica, dar cam toate liceele de profil, dupa cum prea bine se stia, in afara de matematica si fizica (si acelea fixate acasa, cu meditatii), altceva nu mai ofereau. Iar eu imi doream sa invat si literatura, limbi straine, muzica, sa nu devin sclava a doua discipline unde sa dau tot ce pot, iar acordul dintre subiect si predicat sau banala cratima sa-mi faca sicane tot restul vietii.

Asa ca promisiunea liceului-minune, care te transforma in doar patru ani intr-un adolescent capabil, disciplinat, cu o cultura multilaterala, chiar a functionat.

Prima greseala comisa, impardonabila as spune acum, a fost ca mi-am permis sa fiu prima pe lista la treapta intai. A doua greseala: replicile mele transante din prima zi de scoala. Ce a urmat tine de fatalitate.

Pe scurt: o diriginta care nu avea ce cauta in invatamant, o directoare care dorea sa impresioneze toate comitetele de partid cu rezultate pe care nu le mai avea vreo alta scoala, fie ca era vorba de olimpiade sau agricultura, multa agresivitate, rea vointa si o stranie dorinta de a face rau.

Asa se face ca am fost sistematic pedepsita, corectiile fizice erau la ordinea zilei si, de cele mai multe ori, ma aveau tinta doar pe mine. Partea proasta e ca nu ajungi niciodata sa te obisnuiesti cu nedreptatea sau bataia, cu notele obligatoriu mai mici decat ar fi fost normal, in speranta ca voi invata sa-mi tin gura, sa ma obisnuiesc si cu locul cinci sau zece.

Ce am invatat: am invatat ca perfidia nu are limite, ca cine s-a nascut rau si ipocrit la fel  o sa si moara indiferent cata apa curge pe Dunare in timpul vietii sale, ca patru ani trec greu, dar trec in cele din urma…

Ce nu am invatat:  nu am invatat sa ma resemnez si nici sa intorc si celalalt obraz in speranta ca asa     mi-ar fi mai bine. Nu am invatat germana deoarece conducerea liceului mi-a refuzat dreptul de a continua studiul limbii germane la un alt liceu, asa cum era legal. Nu am invatat  franceza, nu am invatat nici muzica, asa cum doream, sau cel putin asa dovedesc notele mele de atunci. In schimb, aveam profesor de pian acasa si asta compensa neajunsurile de la scoala. Mai aveam profesori si la matematica, romana, engleza si, pentru o vreme, chiar si la chimie.

Nici nu stiu de ce mai mergeam la scoala, ca educatia mea se dospea, de fapt, acasa. Intr-o zi, in timpul unei meditatii la engleza, profesorul ( inteligent, haios, preda intr-un liceu cu oameni normali la cap) a ridicat mana in gluma cand eu tocmai dadusem un raspuns cretinoid. Normal ca m-am ferit, ca asta era sportul la care excelam la scoala, aveam niste reflexe fantastice. Dar am reusit sa daram in drumul meu tot ce avea omul pe birou, inclusiv veioza care s-a facut tandari. Urmarea: profesorul s-a interesat discret, prin persoane care imi cunosteau familia, ce se intampla la mine acasa. Credea ca am parte de violenta extrema in familie.

Sigur ca astazi multe din evenimentele prin care am trecut eu ar ajunge la stiri si parintii s-ar ridica solidari impotriva abuzurilor care ii vizeaza pe copii. La vremea aceea nu aveai prea multe instrumente. Inspectoratul scolar ridica din umeri, de la secretara la inspectorul general, fiindca – nu-i asa – era o treaba cu ridicarea nivelului de constiinta socialista, nu statea nimeni sa piarda vremea cu abuzurile de prin scoli.

Am fost in permanenta pe lista neagra a unora dintre profesori. Drept e ca, in doua randuri, am fost si pe lista de exmatriculare trimisa catre inspectorat. M-am rugat ca lista aceea, care cuprindea doar numele meu de altminteri, sa fie aprobata. Nu s-a intamplat fiindca nu existau motive suficiente.

Altfel parintii mei erau chemati la scoala pentru tot felul de pricini: dadeam raspunsuri sarcastice, nu faceam norma la muncile agricole, aveam o relatie prea apropiata cu una dintre colege si alte bazaconii din aceeasi gama.

Recunosc ca, si in ziua de azi, cand simt miros de rosii si vrejuri proaspete, simt cum ma trec fiorii. Ma incearca senzatii proustiene, ma apuca nervii, ma vad din nou tarand un cos pe care trebuia sa-l umplu in no time cu rosii de la „recuperari”. Prietena mea Cristina, cu care imparteam obligatia de a umple cosul, dar si urletele revarsate asupra noastra fiindca eram cam intotdeauna ultimele, avea puterea sa faca haz de necaz. Ea parea optimista, iar cosul parea fara fund…

Au fost patru ani in care am plans in fiecare zi, am frecat podelele si ferestrele clasei, toaletele liceului, am curatat pete de cerneala de pe parchet cu cioburi de sticla pana mi-au sangerat degetele, sub privirile atente ale dirigintei care ne transforma in gospodine desavarsite.

Am invatat sa cant in gand atunci cand cineva tipa la mine si sa ignor complet iesirile prea vocale. Si azi, atunci cand nu-mi place discursul interlocutorului sau tonul vocii sale, eu cant in gand mai abitir ca cei de la Next Star.

Am invatat ca patru ani trec greu, dar trec in cele din urma…

 

 

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Liceu, cimitir al tinereti mele … Nu stiu la altii cum e, dar la noi invatamantul liceal a fost de mult timp un factor de neliniste. Ori am avut parte de un regim draconic in liceele separate pe sexe, unde adolescenti erau crescuti anormal, fara sa interactioneze firesc cu baieti si fete in egala masura, ori dimpotriva aveau parte de atata libertate si lipsa de control ca nu mai invata nimeni dar relatiile premature infloreau, spre disperarea parintilor care aveau alte asteptari de la copii lor, nu sa vina cu nepotei de pe bancile scolii… Iar azi liceul indreapta prea multi tineri spre un somaj urat si nedemn, cand examenul final scoate adevarul trsit al neinvatarii la iveala. Oare avem nevoie de alt tip de scoala sau sistemul nostru e incapabil sa-si educe profesorii sa fie profesionali, adica integri si sincer dedicati invatarii celor tineri?

    Adan 21 septembrie 2013 13:25 Răspunde

Lasă un răspuns la Adan Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title