Ea este tanara, frumoasa si rabdatoare. Este buna, ingaduitoare si supusa.
El este trist, deprimat si taciturn. Este obosit, descurajat si infrant.
Relatia lor, lipsita de vlaga si de repere, este in agonie. Casnicia lor isi traieste jalnic ultimele clipe.
Cu cinci ani inainte fusesera fericiti si indragostiti. Ea renuntase de bunavoie si nesilita de nimeni la religia ei pentru a-i fi alaturi lui, uniti intr-o dragoste mare si sincera pana la capatul vietii. Mai renuntase – tot ea – la parintii ei, la dragostea lor, la o viata instarita si ferita de griji.
El nu renuntase la nimic.
Ea se straduieste zadarnic sa-l faca sa rada, sa cante, sa fie ca inainte. Repeta obsesiv melodii cu care sa-i inveseleasca serile.
El ramane abatut, pierdut in ganduri. Nu ajunge niciodata sa asculte cantecele pe care ea le studiaza indelung.
Ea trece de la ras zglobiu la lacrimi amare intr-o clipita. E agitata, fragila si neajutorata. Are nevoie de iubire si de atentie.
El este crud, egoist si nu mai vrea nimic, asa ca serile pleaca de acasa, alege compania unor prieteni vulgari si prefacuti, pentru care barfa e un mod de viata.
Ea ramane singura, speriata in fiece noapte de tipatul lugubru al cucuvelei. Este din ce in ce mai slabita, mai bolnava, macinata de tuberculoza, zdrobita de indiferenta sotului pe care il iubeste fara de speranta.
Ea se stinge incet sub ochii lui.
El se plictiseste.
Ea este Anna Petrovna, nascuta Sara Abramsohn. Iar el este Ivanov Nikolai Alexeevici, mosier si functionar. Un cuplu macinat de timp, de rutina, de lipsa banilor, de lipsa iubirii, de datorii, de rautatea celor din jur, de intrigile ce se tes cu migala in jurul lor, sufocandu-i ca o panza nemiloasa de paianjen.
Asa si i-a imaginat Cehov la 1887, intr-o piesa al carei text a fost scris in zece zile si a cunoscut doua versiuni, pana ce dramaturgul a gasit formula potrivita. O poveste care te emotioneaza pana la lacrimi, fara sa isi piarda replicile ludice, cu personaje care se re-creeaza de-a lungul celor patru acte. Un text dens, savuros, lipsit de incorsetari stilistice, care se parcurge usor datorita energiei pe care o raspandeste. Ivanov, drama lui Cehov, este un alt eveniment marca Andrei Serban pe scena Teatrului Bulandra. Alaturi de Lear(a), pus in scena tot de Andrei Serban, si tot la Bulandra, despre care am citit de curand pe site-ul Tango. Si tot pe site-ul revistei am citit, cu mare emotie, interviul cu Andrei Serban.
Regizorul Andrei Serban este, cu adevarat, unic. Nu se repeta. E inovator. Rascoleste. Tulbura. Se joaca in voie cu spatiile. Dirijeaza trairile actorilor si domina emotiile salii. Te conduce prin text, te obliga sa fii atent la detalii. Te invata sa pretuiesti arta spectacolului chiar daca nu iti place teatrul.
La inceputul anilor ’90, Andrei Serban uimea, exalta, era ca nimeni altul. Un suflu nou, neasteptat facea ca scena si subteranele Nationalului bucurestean sa ne transforme in spectatori activi, atenti, participativi. Nu mai stiu de cate ori am fost la Trilogie. Sau de cate ori am vazut Cine are nevoie de teatru. Aveam sentimentul ca nu reusesc sa cuprind tot, ca nu deslusesc nuantele. Si mai mergeam inca o data.
De asta data, textul cehovian imprima un alt ritm explorarii regizorale. Pentru cei ce nu au citit textul piesei, Ivanov, personajul central (interpretat de Vlad Ivanov), pare sa joace doar o partitura secundara si cam asta i s-a tot reprosat montarii lui Andrei Serban. Impresia este insa falsa, atata timp cat a fost decizia dramaturgului de a pune accent pe celelalte personaje, cel putin in primele doua acte.
Destul de plata insa interpretarea lui Vlad Ivanov, pe alocuri chiar lipsita de expresie. Nu reusesc insa sa deslusesc daca este vina actorului sau asta a fost intentia regizorului. Mirela Oprisor, in rolul Annei Petrovna, este delicata si feminina, dar pe alocuri aduce ceva din retorica lungmetrajului Marti, dupa Craciun sau a scurtmetrajului De azi inainte.
Cel mai solid si convingator rol revine unui personaj secundar, contele Sabelski, magistral interpretat de Victor Rebengiuc. Un actor mare are darul de a pune toate reflectoarele pe personajul sau, iar textul – oricat de obscur ar fi – capata nuante si intelesuri noi, se incarca, in mod vadit, cu valoare scenica. Victor Rebengiuc este un astfel de actor. Capteaza privirea si atentia spectatorului, creeaza un personaj versatil, disponibil, de fapt inofensiv, trecand cu voluptate de la sarcasm la emotie pura, devenind copilaros si fara astampar. Un personaj la fel de credibil, trecand din registrul comic in cel tragic, cu accente de duiosie, generos si intelegator, creeaza Cornel Scripcaru, in rolul lui Lebedev. Rol pentru care a si obtinut, in acest an, premiul pentru cel mai bun actor intr-un rol secundar la gala premiilor UNITER.
Ivanov este o piesa care merita vazuta, si nu povestita. Asa cum si textul lui Cehov merita citit, si nu povestit. Pentru ca, dincolo de slabiciuni si suferinte morale, undeva in subtext palpaie lumina sperantei, cea care, macar prezumtiv, ar putea salva pe oricine. Cand soarele lumineaza pamantul – spune contele Sabelski – pana si cimitirul pare mai vesel.
Oh, am citit de doua ori, cu senzatia ca nu am inteles bine. Parca am vazut doua piese complet diferite, cu alti actori in distributie, cu alt text, cu alt scenariu…
Alice, ce intamplare frumoasa! Sa scriem despre acelasi subiect, in aceeasi seara, chiar si cu masuri diferite…
Mi-ar fi placut sa merg la o repetitie a piesei, sa aud indicatiile regizorului, sa „simt” cum sunt create personajele. Ivanov al lui Cehov nu seamana in multe privinte cu cel jucat de Vlad Ivanov si cred ca asta deturneaza intelesul piesei.
Dar asta nu inseamna ca Vlad Ivanov nu joaca genial, demn de toate Oscarurile si Uniterurile lumii. Cum ar fi lasat Andrei Serban in rolul principal al piesei lui un actor cu interpretare plata?- cum spui tu, desi imi e si greu sa citez… Andrei Serban e regele detaliilor si al constructiilor, nu neglijeaza niciun amanunt, cum ar fi tolerat tocmai un cusur in rolul principal?…Eu de atunci incoace spun intruna, glumind, dar vorbind serios: daca l-ar vedea pe Vlad Ivanov, Al Pacino, Brad Pitt si Jack Nicholson s-ar da cu capul de perete de invidie. Sigur ca Rebengiuc e bun, dar exista si ispita, unde vedem un mare actor, consacrat, cu reputatie mai presus de indoieli, sa spunem ca doar el a fost bun. Si nu e deloc asa… Comparatiile otravesc lumea. Sa-l compari pe Cehov din carte cu cel de pe scena deja risipeste farmecul conventiei teatrale. Cum ar fi sa mergem acasa si sa spunem: Iubitul asta de acum e dragut si tandru, dar ala de anul trecut, primul meu iubit, facea altfel gestul asta, iar noi invataseram ca faci dragoste numai dupa ce sau inainte de nu stiu ce…
Si iti mai spun „un pont”, invatat in multii mei ani de presa, in care am acumulat experienta. Daca tii neaparat, poti sa fii subiectiva cand lauzi, chiar sa exagerezi, sunt sanse mai mici ca lumea sa rada de entuziasmul tau. Insa cand critici, cand arati cu degetul intr-un gest doct, fii sigura ca ai dreptate si ca sta in picioare cuvantul tau, altfel te pui intr-o ipostaza dezavantajoasa.
Simt nevoia sa intru in vorba, chiar daca de la mare distanta, fiindca am vazut si eu piesa anul trecut la Bucuresti si nu mi-a placut defel Vlad Ivanov. N-a reusit sa transmita exact esentialul. S-a tipat prea mult pe scena si asta chiar imi displace in teatrul din Romania. Sincer, Vlad Ivanov mi s-a parut veriga slaba. Cred ca fost ales datorita numelui. Iar asta are legatura doar cu marketingul si nimic de-a face cu teatrul. Sunt om de marketing si stiu cum functioneaza lucrurile.