fbpx
„E-atâta rutină pe lume și-atât de puțin adevăr. (Ileana Vulpescu)“

Alexandrinele (II)

de

Am revazut povestile triste ale alexandrinelor pentru a scrie mai departe despre ele. Despre cine au fost, despre cautarile si naufragiile vietii lor, despre asemanarile tulburatoare cu ceea ce se intampla azi in alte spatii geografice sau culturale. 

Documentarul lui Metod Pevec se deruleaza intre doua spatii. ValeaVitavei, locul de unde pleaca alexandrinele in cautarea unei vieti mai bune pentru ele si familiile lor, are o istorie incrancenata, cu guvernare austriaca pana la primul razboi mondial, apoi italiana intre razboaie, anexata Iugoslaviei dupa cel de-al doilea razboi mondial si parte a Sloveniei din 1991. Al doilea spatiu este cel al Egiptului, mai precis orasele Alexandria si Cairo, unde slovenele se angajeaza ca doici, bone, guvernante, menajere sau doamne de companie. Migrarea fortei de munca slovene catre Egipt a inceput la mijlocul secolului al XIX-lea, odata cu construirea Canalului Suez, cand din ce in ce mai multi europeni instariti isi dezvolta afacerile in Egipt, unde se si muta impreuna cu familiile.

Generatii intregi de slovene au ajuns in Egipt, pentru ca mamele si-au adus acolo surorile si fiicele, iar fenomenul s-a intins pe o perioada de mai bine de o suta de ani. Fiecare familie din satele sarace de pe Valea Vitavei avea pe cineva in Egipt. Femeile erau sursa de venit care asigura traiul celor de acasa, intretinerea casei, lucrarile agricole, cresterea copiilor. Mirajul Alexandriei, numita si „micul Paris” in epoca, le-a purtat pe slovenele catolice din sate sarace catre un spatiu opulent, cladit pe afaceri prospere, in special cu bumbac, aurul alb care facea ca Alexandria si Cairo sa fie infloritoare din punct de vedere economic. Religiile, culturile si limbile vorbite in Alexandria secolului XIX erau diverse, comunitatile erau deschise si tolerante unele cu altele, iar copiii cresteau intr-un spatiu multicultural, ajungand sa cunoasca doua-trei limbi straine pana la varsta scolara.

Povestile rostite de ultima generatie de alexandrine, ajunse, la momentul inregistrarii interviurilor, aproape de varsta de 100 de ani, seamana in tristetea lor si in motivele pe care le invoca. Emotia din vocile lor este autentica si credibila. La fel este cea din vocile copiilor lasati acasa. Povestile se succed rapid, iar numele celor care le rostesc aproape nu mai au importanta. Afli ca cele mai amare alegeri erau facute de doici, adica de femei care alaptau si isi lasau acasa pruncii abia nascuti pentru a alapta copiii unor femei instarite in Egipt. Copiii lor ramaneau in grija rudelor sau erau incredintati unor straini pentru a fi crescuti. Cand lactatia inceta, doicile se intorceau in Slovenia pentru a ramane din nou insarcinate si a relua apoi alaptatul in Egipt, parasind insa acasa un alt nou-nascut.

Marturisesc ca imi este imposibil sa inteleg sau sa accept ca o mama isi poate parasi copilul nou-nascut, condamnandu-l de cele mai multe ori la moarte, pentru a hrani, a creste si a iubi copilul unei alte femei. Imi este imposibil sa inteleg cum slovenele (si, la fel ca ele, englezoaice sau grecoaice) se puteau devota unor copii straini, protejandu-i si iubindu-i, in timp ce copiii lor nu aveau parte de hrana, de caldura si de iubire. Banii pe care-i castigau ca doici, trimisi acasa in satele slovene (in cazul in care trimiteau bani, fiindca sunt si povesti care spun ca femeile uitau cu totul de cei de acasa), nu mai salvau pe nimeni.

Interesant este ca, la distanta de decenii de dramele acestea, copiii acestor femei nu le acuza, nu le considera vinovate in vreun fel, nu au resentimente. Spun doar ca relatia cu mamele lor nu a mai fost niciodata posibila.

Viata in Alexandria interbelica le oferea slovenelor avantaje si o pozitie pe care nici nu o visau acasa la ele. Doicile si guvernantele erau privilegiate, nu erau amestecate cu ceilalti angajati, mancau la masa cu familia sau aveau sofer. Stilul de viata era diferit de cel european, atmosfera era una coloniala, intregita de case somptuoase si gradini largi, de o viata de noapte agitata. Femeile instarite nu munceau, iar activitatile domestice erau indeplinite numai de angajati.

O alta categorie de interviuri este realizata cu copiii crescuti in Egipt de catre slovene, copii care au dezvoltat pentru guvernantele lor o afectiune ce nu s-a stins niciodata. Sunt marturisiri emotionante care spun ca, la varsta senectutii, inca au pe noptiera fotografia dadacei, in timp ce niciodata nu au avut-o pe a mamei. Sau ca dorul si dragostea pentru slovena care i-a crescut nu s-au stins niciodata, dar ca la moartea parintilor nu au simtit nimic.

Este si aici o drama, o alta drama, cea a copiilor crescuti in opulenta, dar lipsiti de dragostea parintilor. „Pe mama o vedeam foarte putin, iar pe tata si mai putin”, marturiseste unul dintre intervievati. Iar un altul spera ca a fost un fiu bun, desi nu a avut niciodata o relatie cu parintii lui, plecati in lungi calatorii in strainatate sau ocupati cu afaceri si petreceri cand erau acasa, negasind vreme pentru copii.

Sunt toate povesti induiosatoare sau dureroase sau revoltatoare, dar care te fac sa intelegi ca o relatie nu se poate costrui din absente, in special relatia dintre o mama si copilul sau. Va amintiti ce repeta micul print ca sa nu uite? Numai timpul impartit cu floarea ta face ca floarea ta sa fie atat de pretioasa…

E o invatatura tulburatoare, cu atat mai pretioasa cu cat mamele din documentarul lui Pevec par sa nu o fi simtit vreodata. Din motive diferite, nevoia de bani pe de o parte, presiunea sociala de cealalta parte, niste femei care puteau fi mame minunate pentru copiii lor esueaza in cea mai importanta dintre relatiile vietii lor. Si isi pierd calitatea de mame.

Iar traumele suferite de copii nu se uita niciodata, le afecteaza viata de adult, relatia cu proprii lor copii sau pe cea cu partenerii de viata.

Documentarul lui Metod Pevec nu leaga doar doua spatii geografice sau culturi diferite, ci si doua epoci istorice, chiar daca nu aceasta a fost intentia regizorului. Dar nu te poti abtine sa nu vezi filmul si prin prisma experientelor pe care le traiesc astazi cei care-si parasesc tara si familiile pentru a castiga mai bine aiurea, lasand in grija rudelor copii prea mici, ce cresc fara sprijin si fara repere.

Asa cum, de asemenea, remarci si situatia copiilor ce cresc in familii fara probleme financiare, dar nu mamele sunt cele care ii ingrijesc, ci bonele sau bunicii. Pentru ca mamele sunt prea plictisite sa se ocupe de copii, sau prea ocupate, sau prea stresate si, de cele mai multe ori, esueaza in cea mai importanta dintre relatiile vietii lor. Sunt copii care isi iubesc bona filipineza asa cum nu si-au iubit niciodata mama care nu are timp pentru ei, repetand, in alt registru, povestile documentarului sloven. Sunt copii care au vazut lumea prin vacante si tabere internationale, dar nu au bifat o singura iesire cu proprii parinti. Sunt copii care au jucarii si hainute scumpe, dar impart camera cu bona sau ii spun bunicii „mama”. Asa cum exista mame care se ascund in spatele scuzelor ca nu niciodata timp pentru proprii copii, invocand preocuparea pentru cariera, stresul permanent, grijile de tot felul sau nevoia de spatiu personal. Sigur ca nu poti fi bun in toate. Dar ma intreb cum de o mama mediocra in profesia de mama poate fi un CEO performant sau un excelent psiholog. Si, in general, de ce oameni care nu au chef de crescut copii ii aduc totusi pe lume, amintindu-le – cand se fac mari – de sacrificiile fara numar facute pentru ei sau din cauza lor si de abnegatia si iubirea cu care i-au crescut. Exista atatia falsi parinti in ziua de azi incat nu ne mira ca existau si acum o suta de ani.

Filmul lui Metod Pevec nu este doar un document de epoca. Este, in egala masura, o lectie de viata, amara si tulburatoare, asa cum sunt mai toate lectiile vietii. Despre mame care nu pot, nu vor sau nu stiu cum sa fie mame. „Mama, de ce nu ai putut sa fii mama mea?”, rosteste printre lacrimi o batrana de 80 de ani, la capatul unei vieti de privatiuni.

Pana la urma, documentarul slovenului Metod Pevec ne spune un adevar ce doare ca o taietura in sticla: acela ca a fi mama nu inseamna a naste un copil.

 

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Craciun fericit Loredana!

    Victoria West 24 decembrie 2013 20:02 Răspunde

Lasă un răspuns la Victoria West Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title