A mai trecut o zi de 1 mai muncitoresc, o zi de sarbatoare, de tihna sau pur si simplu de visare. Fiecare si-a organizat propria sarbatoare, la munte, la iarba verde, in miros de tei sau liliac, la mare, adica la marea noastra neagra si albastra sau in partea de litoral a vecinilor nostri de la sud. Traditional, au curs rauri de bere blonda si, pe alocuri, de sampanie frantuzeasca (asta numai in partea mai sic a litoralului nostru), intr-o zi in care pana si Google a sarbatorit brat la brat cu tot romanul.
E odihnitor si se inscrie in normal faptul ca mintea noastra recunoaste in aceasta zi o sarbatoare, iar impulsul este acela de a sarbatori. Desi nu suntem prea siguri daca sarbatorim primavara, munca sau muncitorii. Anii de propaganda intensa si consecventa au impus in mentalul colectiv imaginea paradelor fortate si lozinca de lupta socialista a lui Marx si Engels. Intelesul originar al acestei zile a fost sters cu buna stiinta, asa cum intreg tiparul evolutiv al acestei natii a fost modificat. Nu stiam atunci, asa cum multi nu stiu nici astazi, ca datoreaza ziua libera, berea si micii luptei muncitorilor pentru o zi de munca decenta, cu opt ore de lucru si pauza de pranz.
Mi s-a parut intotdeauna anacronic faptul ca lupta muncitorilor americani din anii 1880 nu se regaseste azi la americani, in nici un fel, in relatie cu ziua de 1 mai, Ziua Muncii, sarbatorita in zeci de tari. A fost insa o decizie politica luata in ideea de a evita ca evenimentele statului american sa coincida cu cele ale spatiului comunist.
Internationala Socialista si sindicatele nord-americane au decis ca, incepand cu 1 Mai 1890, aceasta zi sa devina simbol al luptei duse de muncitorii americani din Chicago in 1886, cand Piata Haymarket devenea locul unor incidente violente ce aveau sa rescrie istoria miscarilor muncitoresti internationale. Protestele au acoperit atunci intreg teritoriul Statelor Unite, dar cele mai puternice au fost cele din Chicago. Atunci au murit oameni, sute de muncitori au fost raniti, iar liderii miscarii muncitoresti au fost judecati si condamnati, unii dintre ei la moarte.
Sunt fapte pe care memoria colectiva nu le mai retine, desi forta si durerea lor ar trebui amintite macar din cand in cand, macar o data pe an. Pentru ca saracia, foamea si exploatarea scot oamenii in strada, indiferent de vremuri, regimuri si guverne.
Si inca o observatie pentru cei ce muncesc astazi necontenit (si va rog sa va ganditi la sensul propriu al cuvantului) in companii multinationale sau alte locuri unde lumina zilei nu patrunde, oameni pentru care ziua de lucru are un numar nesfarsit de ore, pentru ca – nu-i asa – exista deadline-uri, sefi fara de mila si fara de consideratie fata de contractul tau de munca. Care stiu sa ameninte ca oricand te pot inlocui cu un alt robot care lucreaza 24/7/365.
Din cand in cand, macar in preajma zilei de 1 Mai, poate ar fi bine sa le amintiti sefilor vostri si sefilor sefilor vostri, ca aveti niste drepturi simple si fundamentale: zi de lucru de opt ore cu pauza de pranz.
