Ce au in comun sotul meu si Adrian Nastase?

Un singur lucru: faptul ca nici unul dintre ei nu a avut drept de vot in ziua alegerilor prezidentiale.

Sigur, veti spune ca fostul premier al tarii isi merita soarta, fiind condamnat penal in doua randuri si eliberat conditionat. Ca justitia l-a trimis in spatele gratiilor, chiar daca pentru scurta vreme si pentru niste dosare derizorii, si in felul acesta nedrept l-a scos din scena politica. Nedrept pentru domnia-sa, caci nu e usor sa iesi pe usa din dos a politicii dambovitene, nedrept si pentru romanii care inca asteapta sa-l vada judecat pentru faptele sale de coruptie, grele si multe, din ce se stie sau se sopteste pe la DNA.

In timpul acesta, in care fostul premier croseta averi personale din bani publici si influenta era traficata la nivel inalt de stat si partid, precum tigarile pe piata neagra de catre bisnitari, in timpul acesta, zic, sotul meu traia onest si muncea din greu, sacrificandu-si sanatatea si timpul si energia departe de casa. Sigur ca pentru un salariu excelent, intr-o tara decenta, cu oameni onesti, intr-un sistem menit sa sprijine bunastarea cetatenilor, nu sa-i fure si sa-i saraceasca dupa modelul pe care il cunoastem cu totii atat de bine.

Dl. Nastase, desi lipsit de drept de vot, are expunere mediatica. Ne da lectii pe blog, de pe pragul inchisorii, de unde nici nu te astepti.

Sotul meu nu apare la televizor. Nu da lectii nimanui. Nu are nevoie de o lege a amnistiei si gratierii, si nici prietenii lui nu au. Nu e arogant si nu le stie pe toate. Nu-i curg oferte de la guverne straine. Dar drept este ca ii curg de la companii mari. A ales insa o companie mica, pentru ca nu-i plac compromisurile din multinationale.

Si se intreaba, la fel ca mine, la fel ca alti romani scosi din sarite de infatuari caraghioase, cum  i-ar sta domnului Nastase la munca in strainatate. Fie si pentru un guvern sau o faimoasa multinationala. Cum ar fi sa fie si el un cetatean roman de mana a doua, sa aiba sefi, sa munceasca peste program sau, pur si simplu, sa munceasca!!!

Avand in vedere, ca orice drum ar apuca, tara de adoptie nu l-ar lasa sa-si faca mendrele cu bugetul ei. Daca s-ar duce in Germania, cu siguranta ca nu ar putea privatiza Deutsche Bundesbank. Sau daca ar alege Franta, cu siguranta nu ar putea intra in Luvru spunand STOP! Al meu si luand cu sine la gramada tablouri de Rafael, Rembrandt si Veronese ca sa-si imbrace – la propriu – peretii casei sale din Rue Zambaccian, sa zicem.

E greu de inteles cat de stupizi ne considera cei care ajung sa guverneze aceasta biata tara, de ne arunca praf in ochi si cresteri economice in urechi, in vreme ce sunt romani ce stau la lumina lumanarii si se culca nemancati, iar presa straina ne catalogheaza azi drept cea mai corupta tara a Uniunii Europene.

Ma gandesc acum ca, daca sotul meu ar fi inteles la timp mersul lumii politice, daca ar fi furat in loc sa munceasca, daca ar fi privatizat Sidex si Petrom si BCR in loc sa-si riste viata pe mari si oceane, daca ar fi santajat si luat mita si spalat bani, eu as fi fost mai rezervata acum si as fi avut un discurs pretios pana la ridicol despre cat bine am facut acestei tari nerecunoscatoare.

Dar uite ca sotul meu nu a facut toate astea si Guvernul, organizator de alegeri, a decis sa-l pedepseasca. Sa-i ia dreptul de vot, sa nu deschida o sectie de votare desi are consulat in zona, sa-i arate ca adevarata putere e la Bucuresti si nu aiurea.

M-am bucurat, ca voi toti, sa vad o mobilizare uriasa la vot, semn ca spiritul romanilor e inca viu, ca vointa lor nu e alterata nici de resemnare si nici de indiferenta. Oameni atat de diferiti au iesit in piete sa strige in numele celor care nu au reusit sa voteze, care au indurat cozi uriase in frig si ploaie, doar ca sa nu lase un impostor sa vorbeasca in numele lor, cu un parlament provenit majoritar din partidul care de doua decenii si jumatate ne suge sangele si ne anuleaza demnitatea.

In mod evident, de data aceasta diaspora nu este cea care a hotarat rezultatul. Dar a scos oamenii la vot, i-a scos in strada, i-a determinat sa ceara inapoi tara furata. Furata de clasa de baroni ingrasati peste masura din banul public, ala care trebuia sa faca autostrazi, spitale si scoli. Baronii aceia chitaie astazi de frica, de neputinta, de furie. De teama ca maine ar putea fi luati la intrebari si nu are cine sa-i mai protejeze. De manie ca legea amnistiei si gratierii nu va mai trece in parlament ca sa-i ajute pe cei deja zabreliti. De turbare ca poporul asta de resemnati, trezit la viata de niste cetateni de mana a doua carora li s-au furat drepturile, a indraznit sa le arunce in fata ca nu de pomeni si subventii are nevoie, ci de locuri de munca, dreptate si justitie.

Am fost uimita sa vad, la finalul zilei de duminica, ca premierul cel vocal, cel care vroia dezbateri animate in campanie, care ne teroriza cu un program de guvernare mort si pe hartie, nu a avut curajul sau macar bunul-simt sa spuna doua cuvinte celor care l-au votat. Nu stiu cum naiba vroia sa castige, daca el nici sa piarda nu stie. Pana la urma, cum scria o buna prietena, locul 2 este, totusi, onorabil…

In schimb, se foia prin sediul partidului, la ceas de mare cumpana si emotie negativa, eternul tovaras Iliescu, a carui simpla aparitie in cadru face mai rau PSD-ului decat toata armata de baroni ciorditori din banii nostri.

Am citit astazi, cu interes si induiosare, o postare de acum trei zile a dlui Nastase (pe care am inceput sa-l simpatizez de cand i-am savurat pretiozitatile de pe blog). Zice cam asa: la dezbaterile tv, alea spumoase care il dadeau favorit pe premier, candidatul Ponta  i-a pus in fata lui Iohannis o oglindă si l-a obligat in felul acesta – desigur, metaforic – sa-si puna o intrebare de bun simt: de ce oare am vrut să candidez la presedintie?

Ca sa castig ar fi fost raspunsul noului presedinte. Daca ar citi blogul dlui Nastase, ceea ce banuiesc ca nu face.